Martiri, de Marius von Mayenburg, regia: Theodor Cristian Popescu, scenografia: Cosmin Ardeleanu. Cu: Vlad Bîrzanu, Cristina Toma, Elena Purea, Dan Rădulescu, Eduard Marinescu, Liviu Pancu, Cristian Ghiciuc, Laura Mihalache. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“. 

Sînt două premise. Prima vizează modificările profunde prin care trece lumea contemporană. Criza economică, tehnologiile avansate, ritmul accelerat al vieţii, şubrezirea conceptelor politice, chestionarea libertăţii schimbă paradigma de gîndire a omului urban. Provocările cu care se confruntă astăzi obligă la reinvestigarea reperelor şi repoziţionarea faţă de ele. A doua se referă la maturizarea personală ca proces incendiar de revoltă, de negare a ordinii lumii pentru a o reaşeza după tiparul propriu, criză de identitate prin care fiecare individ îşi caută reperele. 

Dramaturgului german Marius von Mayenburg îi plac revoltele individuale violente, restructurarea sîngeroasă a identităţilor. Din cele două premise de mai sus el a produs un text dur, neiertător cu spectatorul. Martiri pune în discuţie raporturile omului contemporan cu religia. 

Tînărul Benjamin, elev la liceu, devine pe neaşteptate mistic şi viciază vieţile celor apropiaţi – mama, colegii, profesorii. Radicalismul credinţei sale este distrugător, mistuie totul în jur. Fervoarea discursului şi intransigenţa sa îl fac antipatic pentru început, apoi incomod, periculos, dăunător. Furios ca toţi tinerii de vîrsta sa, Benjamin vede doar răul care trebuie curăţat, ceea ce îi oferă o supapă pentru agresivitate, pe care o transformă într-o misiune divină şi astfel îi dă sens. Se resuscitează disputa dintre interpretarea Bibliei în literă sau în spirit, căci Benjamin nu are nici un dubiu că povestea biblică ţine de realitatea tangibilă. De exemplu, consideră vindecarea ologului un adevăr istoric absolut şi, prin urmare, nerepetabilitatea ei în prezent nu poate fi decît consecinţa directă a lipsei de credinţă a bolnavului care, desigur, trebuie pedepsit. Exemplar. Furia lui Benjamin are proporţii biblice. 

Textul lui Marius von Mayenburg discută fără ipocrizie şi fără menajamente despre fanatism şi urmările lui sîngeroase. După ce reguli se conduce societatea astăzi? Mai sînt valabile preceptele biblice şi, dacă da, care sînt lectura şi măsura lor corectă? Pentru Benjamin, există doar un Dumnezeu al legii şi răzbunării, fără bucurie şi fără speranţă. Derapajul său spre fanatism se confundă cu luarea în posesie a unui icon. Adolescentul urmează un traseu iniţiatic abrupt, de la adept, discipol, apostol, judecător, soldat pînă la a deveni el însuşi Iisus, a cărui biografie umană o retrăieşte epigonic: un tată absent pe care îl înlocuieşte cu Cel de Sus, o mamă singură, dar nu imaculată (Elena Purea face un personaj cald, ale cărui limite de înţelegere îl umanizează), o tentaţie – dezinhibata colegă Lydia (Laura Mihalache) –, o vindecare nereuşită a ologului Georg (Cristian Ghiciuc). Pericolul apare cînd el trece de la înfăptuirea legii la a fi legea. Între a respecta cu stricteţe cuvîntul biblic, chiar dacă îi lezează pe alţii, şi a schimba realitatea pentru a provoca intenţionat suferinţă oponenţilor săi este o linie de demarcaţie pe care Benjamin o trece impetuos. Mai este vorba în acest caz de căutarea unor repere, sau vorbim de un delir mistic? Oricum ar fi, piesa lui Marius von Mayenburg produce dezbateri şi arată cîteva direcţii posibile de interpretare numai pentru a le demola, lăsînd publicul să-şi pună propriile întrebări şi să-şi dea propriile răspunsuri. Temele se multiplică – religie, învăţămînt, responsabilitate părintească, homofobie, antisemitism – şi fac textul incomod, răscolitor în convingerile spectatorului. 

Theodor Cristian Popescu este familiarizat cu stilul incendiar al lui Marius von Mayenburg, căruia i-a regizat aproape toate piesele. Opţiunea sa de montare a acestor texte, care aruncă în aer siguranţa şi comoditatea convingerilor personale, se îndreaptă spre austeritate şi minimalism, pentru a sublinia, prin contrast, complexitatea temelor propuse de dramaturg. Spectacolul făcut la Compania „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş (teatru participant la Proiectul „Fabulamundi – playwriting Europe“, platformă de dramaturgie în care von Mayenburg este invitat) mizează pe livrarea frustă a textului ca într-un meci de ping-pong. Asta pentru că Benjamin (Vlad Bîrzanu) are un adversar – diriginta sa, profesoară de biologie şi adeptă a teoriei evoluţiei (Cristina Toma). Meciul este „jucat“ pe un podium lung, negru, străjuit într-un capăt de o Golgotă din scaune goale (instalaţia scenografică aparţine lui Cosmin Ardeleanu). Ca şi cum omul ar fi fugit de acolo. Ca un munte de absenţe. Imaginea lui Benjamin căţărat pe munte, propovăduind cu patima lui Ioan Botezătorul, reiterează dilema: este aici luciditatea unui vizionar inocent, sau teribilismul unui rebel? Sigur că meciul dintre un adolescent fanatic şi o evreică darwinistă duce spre o execuţie publică. Cine este victima şi cine e călăul? Cît e manipulare şi cît adevăr, cît e disperarea de a crede şi cît nevoia de a şti? Von Mayenburg refuză răspunsurile categorice, el doar chestionează. Scenele sînt scurte, cinematografice, seci, cu impact, ca nişte lovituri de ciocan, cu personaje care se preling dintr-unul în altul, ceea ce accentuează caracterul filmic. 

Vlad Bîrzanu, văzut de curînd în rolul copilului autist din O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopţii, joacă aici un personaj cu un alt tip de autism, social, care suferă o recluziune benevolă, o scufundare în sine, de unde aduce la suprafaţă cantităţi uriaşe de furie. Actorul capătă pe parcurs ceva malefic, rîcîitor, o vulnerabilitate agresivă. Fanatismul său se loveşte de încrîncenarea profesoarei de a demonta teoria biblică. Cu delicateţe şi stăpînire de sine, Cristina Toma face din Erika Roth personajul echilibrat, lucid pînă cînd devine nerezonabil. Aici apare o altă întrebare, de actualitate şi în sistemul de învăţămînt românesc: care este rostul şcolii în educaţia religioasă? Profesorul de religie (Eduard Marinescu) încearcă un vag prozelitism, profesorul de istorie (Dan Rădulescu) şi directorul (Liviu Pancu) au poziţii fluctuante, dar nu se sfiesc să devină noi farisei şi să condamne pe cel vulnerabil. 

Ceea ce spune von Mayenburg este că povestea biblică e oricînd repetabilă. Că o nouă răstignire este oricînd posibilă. Oamenii se confruntă cu alte probleme decît în urmă cu 2000 de ani, dar fac aceleaşi greşeli. Nicicînd nu va fi uşor să deosebeşti binele de rău. 

Martiri este un spectacol incomod, care nelinişteşte şi îl obligă pe spectator să-şi chestioneze propriile îndoieli. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: C. Gânj