Era cam ca acum, primăvară și cred că după Paști. Să fie de atunci vreo 17 ani. Eram jurnalist la Europa Liberă, iar instituția voia să facă o faptă mai puțin obișnuită. Un ascultător fidel, care scria frecvent din închisoare pe adresa redacției, se plînsese că nu mai putea face rost de baterii pentru radioul său și nu ne mai putea asculta. Șefii se gîndiseră să mă trimită să-i fac o vizită la penitenciarul de maximă siguranță din Craiova, acolo unde își ispășea condamnarea, cu un set de baterii și cîteva pachete de țigări. Voiau să-i facem omului o surpriză de Paști și, eventual, poate ieșea și un reportaj despre condițiile de detenție. Am cerut, bineînțeles, toate aprobările de rigoare de la Direcția Penitenciarelor, m-am înarmat cu bateriile și țigările și am pornit plin de curiozitate pe drumul Craiovei. Pînă să ies din București însă, nerăbdarea, probabil, m-a făcut să forțez trecerea la un stop. De partea cealaltă a intersecției, m-a oprit un polițist vigilent. Mi-a cerut actele, iar eu, iarăși neatent, dintr-un reflex, i-am întins nonșalant legitimația de ziarist. Mi-am dat seama prea tîrziu, știam că greșisem la stop și nu-mi propusesem să-l impresionez pe polițist în mod incorect, profitînd de profesie. Dar, în loc de permisul de conducere, îi întinsesem tocmai actul acela și gestul părea de-o aroganță fără seamăn. Am încercat imediat să mă scuz, căutînd prin buzunare după permis, dar polițistul era deja ofuscat: „Am înțeles, sînteți ziarist și credeți că legitimația asta ține loc de orice, că aveți imunitate să treceți și pe roșu”. Mi-a aruncat-o înapoi în mașină, depărtîndu-se scîrbit. Am rămas atît de rușinat că mă usturau urechile. Aș fi preferat o sancțiune în locul acelui sentiment de jenă, dar cît de stupid ar fi fost să mă duc după el ca să încerc să-i explic așa ceva.  

Am plecat mai departe, dar o bună parte din drum m-am simțit de-a dreptul dominat de acea neplăcută senzație. În fine, am ajuns la Craiova, am găsit penitenciarul din mijlocul orașului și am descoperit că în jurul lui mișunau rudele condamnaților, care încercau să vorbească cu ei. Era ca la bîlci. Se strigau unii pe alții, de după gardul de beton cu sîrmă ghimpată, își lansau mesaje, cei de afară trimiteau vorbă celor dinăuntru să-l cheme pe cutare la gard sau să se ducă la poartă să ia cine știe ce pachet, se mai interesau de soarta unuia sau altuia… Paznicii din foișoare asistau impasibili la tot acest spectacol. Era ca la bîlci, iar eu a trebuit să-mi reconsider toate ideile de pînă atunci despre ce înseamnă un penitenciar „de maximă siguranță”.

M-am supus controlului de la poartă și am intrat. Am așteptat într-un birou dintr-o baracă să fie adus omul meu. Era un tip de vreo 60 de ani. S-a bucurat de baterii și de țigări, dar nu părea un tip prea simpatic. Un individ cu care nu mi-ar fi plăcut să am de-a face în mod normal. Simțeam ceva  periculos în privirea lui sau poate mă impresiona doar ideea că e pușcăriaș? Asculta Radio Europa Liberă de multă vreme, dinainte de Revoluție. M-a întrebat ce fac redactorii cu nume celebre și m-a rugat să le transmit salutări din partea lui. Nu știam de ce era condamnat și l-am întrebat. Mi-a răspuns simplu: „Crimă!”. „Cum așa?”, am zis fără să clipesc. Mi-a explicat că prima oară (!), băut fiind, s-a luat la ceartă cu un individ într-o cîrciumă. Pretindea că nu ținea minte ce s-a întîmplat, dar că la un moment dat s-a trezit băgat în duba poliției, unde i s-a spus că și-a omorît preopinentul.  A doua oară, după ce-și ispășise pedeapsa, s-a îmbătat acasă și-și mai aducea aminte că s-a certat cu nevasta. După asta s-a trezit din nou în duba poliției, unde i s-a spus că o „hăcuise”. Zicea că nici momentul celei de-a doua crime nu și-l mai amintea, dar că așa o fi fost, de vreme ce ditamai tribunalul l-a condamnat din nou.

Ce individ ne alesesem să cadorisim! L-am mai întrebat de una, de alta, mai mult de formă, și am plecat.

Pe drumul de întoarcere la București, într-o curbă, tot cu gîndul la întîlnirea cu criminalul amnezic, am trecut peste linia continuă. Era pe un deal asupra căruia exista o foarte bună vizibilitate din vale. Acolo, bineînțeles, aștepta o mașină de poliție. M-a oprit. Dezolat, mi-am scos permisul, cu mare atenție să nu repet gafa de dimineață. „De unde veniți așa grăbit?”, m-a întrebat agentul. „De la pușcărie!”, am răspuns. Omul s-a dat un pas înapoi, bănuitor, ba chiar mi s-a părut că duce mîna spre pistol. După ce i-am explicat ce am făcut acolo, a început să rîdă. M-a atenționat să merg mai atent și mi-a urat drum bun. Am scăpat din nou fără amendă. Dar a fost o zi pe care, iată, n-am uitat-o.