Vrem să ne calificăm la Euro dintr o grupă cu Spania, Suedia şi Norvegia, dar jucătorii noştri nu evoluează la mari echipe europene, iar în clasamentul cluburilor am ajuns sub Liechten­stein. Cum vine asta? 

Nu prea vine şi nu prea se duce. Şi nici nu seduce, acest fotbal al nostru. CFR e mărgica despre care am tot cucurigat în ultima vreme, dar în ţara noastră de orbi e doar un chior, şi încă unul cu dioptrii babane la celălalt ochi. A existat o minimă lumină la începutul verii (veţi zice acum, sub zaţul lui septembrie, că orice început de vară e fericit) care ne a luat un pic privirile şi un pic minţile. După semifinala cu iz de finală de la Euro U21 am zis că, gata, ne apucăm serios de treabă, am intrat în altă epocă în care românii vor fi din nou la mare căutare printre străinii ăia de soi. După care am început să aşteptăm marile transferuri. Aşteptarea a fost lungă ca o zi de vară. Eşuată, inevitabil, în întuneric. În afară de unul-doi cetăţeni duşi prin Vest (şi aceia înotînd greu în noile ape), mişcarea s-a arătat a fi fix inversă. Paşcanu, Manea (ales în echipa Euro sub 21 de ani) şi alţii s-au întors acasă, unde e cald şi bine. Şi e capăt de drum, de obicei. Deprimant. Aşteptăm miracole, un cuvînt rostit atît de des în ultima vreme că pînă şi Dumnezeu probabil că sughite în cerurile lui. Aşteptăm să facem din ceva cu moţ o turlă care să se învîrtă după soare crezînd în magicele vorbe „forţa grupului“.

Cum ar veni, cu jucătorii medii să scoţi rezultate mari. În traducere, un fel de 1 + 0 + 1 = 101. Nu în lumea asta, scuzaţi. Sau da, dar o dată la o sută de ani. Noi abia am împlinit-o, suta, şi ne-am depăşit deja cota de minuni. Dar puterea de atracţie a acestei formule rezistă chiar şi în organismele cele mai sceptice. De ce? În lipsă de altceva. Nu ne putem pune ştreangul de gît, eufemistic şi fotbalistic vorbind. Şi atunci credem, credem ca la biserică. Ni se potriveşte mănuşă. Unii merg cu povestea pînă la capăt, cred şi atît. Alţii mai şi cercetează. Să ne rugăm pentru ei!