Vechiul liceu arată aproape la fel cum îl ştiam. Statuia domnitorului şi iedera de pe faţadă sînt la locul lor, tablele sînt tot verzui şi pline de formule neşterse peste week-end, în zona cancelariei (acolo unde am primit un catalog în cap de la un profesor de matematică, aşa, într-o veselie, sub pretext că pe sub gulerul cămăşii de la uniformă mi se vedea un tricou) s-au făcut renovări şi uşile au acum nişte stucaturi ce întăresc impresia de vechime. Sala de spectacole a devenit strălucitoare, ca o mică sală de operă, sala de sport, acolo unde intram seara (prin efracţie) să jucăm baschet, pare mai mică iar terenul de fotbal are o mochetă verde pe jos. Liftul cel vechi în care am încercat s-o blocăm pe profesoara de chimie, cea care ne scotea cîte opt la tablă şi apoi umplea catalogul de 3, nu mai merge. A rămas doar o cuşcă de fier, chioară. În bănci încăpem mai greu. De fapt, cu vreo două excepţii incredibile, mai toţi sîntem schimbaţi. Pe unii îi recunosc doar după voce.

Aproape nimic din ierarhia stabilită prin note în timpul liceului nu s-a păstrat. Foşti chiulangii sînt astăzi oameni bine aşezaţi, relativ prosperi, iar foşti premianţi nu se laudă cu cine ştie ce realizări (e adevărată constatarea unor specialişti americani, că nivelul IQ-ului n-are mare legătură cu reuşita în viaţă şi în carieră). Ne declarăm cu toţii recunoscători profesorilor pentru că ne-au învăţat carte în mod serios. În acelaşi timp, cei mai mulţi mărturisim că n-am folosit vreodată nenumăratele formule şi teoreme sau alte lucruri învăţate în liceu şi care atunci ne păreau de-o importanţă absolută. De altfel, ne distrăm observînd că ne e greu să descifrăm şi să înţelegem ce scrie pe tablele neşterse, folosite de actualii elevi.  

Aşa cum se obişnuieşte, fiecare îşi descrie pe scurt coordonatele vieţii de după absolvire. 30 de ani povestiţi în două minute, cu mai mult sau mai puţin aplomb, cu mai mult sau mai puţin haz. Unul e profesor şi are doi copii, altul e om de bază la o societate de electricitate, unde încearcă să impună nişte reguli, un al treilea are o firmă. Un alt coleg, de care nu prea ne mai aducem aminte din liceu (a fost la altă clasă), are un service auto şi ne oferă discounturi bune dacă mergem la el. Cel mai inteligent din clasă a rămas la fel de simpatic, parcă timpul nici n-a trecut peste el, a rămas tot un fel de licean, pus încă pe şotii, dar fără vreun serviciu stabil. Fetele vesele chicotesc între ele, la fel ca pe vremuri. Una se laudă deja cu o fiică actriţă la Teatrul Naţional, alta menţionează chinurile divorţului prin care a trecut. De altfel, nimeni dintre cei divorţaţi nu poate omite acest moment, care pare că stă în centrul vieţii lor, ca greaua încercare dintre naştere şi moarte. 

Un fost coleg lucrează la nu ştiu ce minister, altul la primărie, ambii buni de reţinut de către ceilalţi pentru posibile scurtături în birocraţia autohtonă. Unii spun că-şi fac meseria cu multă pasiune, alţii că au o familie fericită. Unii povestesc cu mai mult umor (care le salvează povestea), alţii sînt sobri şi parcă ar da un raport. Aventurile tranziţiei, copii, divorţuri, serviciu. După cel mult două minute, mai toţi încheie cu o ridicare din umeri. Un gest care ar vrea să zică: „Cam asta e tot.“ După ce asculţi cîteva zeci de asemenea rezumate, senzaţia e una cenuşie. Probabil că ne-am obişnuit cu istorii de oameni mai puţin obişnuiţi, fiindcă vedem mereu la televizor şi la cinema, în cărţi ori pe Internet, nenumărate poveşti reale sau romanţate despre personaje celebre din istorie sau din lumea contemporană, de la Napoleon pînă la Steve Jobs. Prin comparaţie, vieţile oamenilor normali, povestite de ei înşişi, par prea simple, prea fade, dau impresia de inconsistenţă, de neterminare. Sperai că Violeta a devenit vedetă la Hollywood, că Forţa e măcar şef de partid, că Doru candidează la Primărie, că Muscalu e nominalizat la premiul Nobel sau că Machedoanca a ajuns guvernatoarea unei insule din Oceanul Indian. Nimic din toate astea. Dar, în dosul fiecărei poveşti aparent nespectaculoase, spuse simplu şi pe scurt, e totuşi o viaţă de om. Probabil că dacă sapi mai adînc, descoperi cine ştie ce nebănuite complicaţii ale vieţii sau teribile întîmplări. Restaurantul de după întîlnirea de la şcoală e locul amănuntelor. Acolo e de găsit sarea şi piperul. Sau poate nu.