Vă amintiți, poate, de personajul Tomáš, chirurgul din Insuportabila ușurătate a ființei, romanul lui Milan Kundera. Personajul navighează prin viață sub adagiul einmal ist keinmal. O dată e ca niciodată. „O dată“ nu se pune. Și, ca să nu se pună (căci aceasta este marea miză a vieții fericite moderne – nimic să nu se pună!), trebuie să fie de fiecare dată „o dată“. Chiar dacă ceva se repetă, tu numără ca fiind „prima dată“. Este o rețetă sigură să ți se pară că ești fericit, cum zic. Și dacă nimic nu se pune, mergi prin viață ușor ca fulgul. În același timp, logica interioară a ființei lui Tomáš este parmenidiană: lumea este construită pe perechi de binoame (ușor/greu, lumină/întuneric, cald/rece, ființă/neființă etc.), dintre care unele sînt bune (ușor, lumină, cald, ființă etc.), iar cele opuse sînt rele. Ușurătatea și ființa sînt dintre cele bune – ceea ce le pune în tensiune este insuportabilitatea cuplajului dintre ele. Dar insuportabilitatea aceasta vine din afara ta, din chestii uluitoare care ți se pot întîmpla. Sigur, pe parcursul romanului, Tomáš se schimbă întrucîtva. Cunoaște, în amestec, cele două mari stihii ce lovesc omul: iubirea și istoria. Așa află că „o dată“ poate fi „pentru totdeauna“ și că ușurătatea are un preț greu.

Nu știu de ce, citind zilele trecute un ziar de sport, m-a dus gîndul la Tomáš. Nu de puține ori sînt uimit de asocierile pe care mintea noastră le face între lucruri, evenimente, cuvinte, stări care nu au, de fapt, nici o legătură logic detectabilă între ele. Sau poate au?

Așadar, citeam acest ziar de sport, în care se comenta în așteptarea unei trageri la sorți a unor grupe de calificare la vreun campionat mondial sau european de fotbal. Ceva în acel grupaj de informații și comentarii îmi suna vechi, tocit, ca fiind citit de mine de zeci de ori înainte, și nu-mi dădeam seama ce. M-am concentrat puțin și am descoperit ce suna atît de cunoscut urechilor mele: toată România – presă, protagoniști, suporteri – se ruga pentru o grupă ușoară. „Deie Domnul să avem noroc să picăm cu echipe proaste!“ Se și făceau proiecte: grupa cea mai ușoară compusă din aceste echipe (pe care se presupune că le putem bate) și grupa cea mai grea, pe care nestăviliții jurnaliști de sport o numesc „a morții“, plină de echipe care ne bat. Cum zic, de ani de zile citesc același lucru de cîte ori e vorba despre o tragere la sorți în orice sport, dar mai ales la fotbal. Noi toți ne dorim să jucăm cu cei mai slabi. Ca să arătăm, bănuiesc, cît sîntem de buni. Să învingem. În pandant cu această stare de spirit generală, există și bucuria accidentării sau indisponibilizării adversarului. Dacă, înaintea meciului, adversarul „alor noștri“ și-a rupt piciorul sau s-a certat cu antrenorul, presa noastră salută cu salve de bucurie vestea. Deduci imediat că varianta cea mai bună cu putință pentru ai noștri este ca adversarii să abandoneze înaintea în­tîlnirii. Astfel, turneul mondial de fotbal de vis pentru români ar fi să întîlnim succesiv, pînă la coroana mondială, pe Malta, Feroe, Sudan, Capul Verde, Singapore, Andorra, Madagascar și, dacă se poate, cei mai buni zece jucători ai acestor cele mai slabe echipe să fie accidentați sau ieșiți din formă la ora meciului. Bine, dar cum să eviți, în drumul spre o mare performanță, Germania, Brazilia, Franța, Italia, Spania – forțele fotbalului mondial? Păi, să le elimine alții, să ne facă nouă „culoar“ și noi să ridicăm trofeul după ce, eventual, cei care au făcut „culoarul“ au abandonat, bolnavi.

Dar să spunem că la fotbal, unde sîntem jenant de slabi în această perioadă, tocmai asta ar putea fi explicația. Știind că ești slab, îți dorești și tu să joci cu unii mai pe măsura ta. Un anume pragmatism ar putea fi justificat – în fond, vrei victoria indiferent cu cine o obții, așa că vrei să joci împotriva cuiva pe care ești cît se poate de sigur că-l învingi. Dar văd exact același gen de abordare și în cazurile (rarisime!) în care ai noștri sînt cei mai buni din lume. Se anunță, de pildă, adversarele Simonei Halep, cea mai bună jucătoare din lume, la cîte un turneu – toate speranțele („Să ținem pumnii!“) sînt să în­tîlnească jucătoare slabe și, dacă se poate, accidentate. Presa titrează adesea: „Veste mare pentru Halep: adversara ei și-a rupt piciorul!“.

Poate că ar fi firesc să ne dorim să întîlnim mereu echipe bune, cele mai bune, ca să putem progresa și noi – nu? Poate că ar fi firesc să gustăm din plin victoriile Simonei Halep în confruntări cu egale de-ale ei, nu cu jucătoare din categorii inferioare – nu? Cum de s-a generalizat această mentalitate a „norocului“ în detrimentul unei mentalități „a competiției cu cel mai bun?“ Eu cred că rugăciunea pentru un adversar slab sau olog este expresia unei înrădăcinate conștiințe a inferiorității și, dacă iese așa, nu e deloc un noroc, ci o nefericire. Pentru că, dacă sîntem slabi, cu adversari și mai slabi, așa rămînem, iar dacă sîntem cei mai buni, nu este chiar un titlu de glorie că îi învingi pe cei mai slabi. În alt plan, am putut vedea mentalitatea asta adesea. Găsesc și astăzi oameni care plîng după piețele africane și ex-sovietice pentru produsele economiei noastre. De fapt, ei spun așa: produsele noastre au o asemenea joasă calitate, încît sînt primite numai pe piețe necompetitive. Nici gînd să încerci ceva pentru marile piețe, occidentale (unde, de altfel, și profiturile sînt pe măsură pentru că sînt piețe cu putere de cumpărare mare)! Și după ce fugim de competiția cu cei mai buni, evident, înjurăm printre dinți că ei „ne lucrează“ și ne disprețuiesc și nici nu știu cîte putem noi să facem.

Cu ani în urmă, cineva mi-a atras atenția că nu se poate găsi un alt popor care practică, la începutul zilei de muncă, urarea „Serviciu ușor!“. Nu că alții și-ar ura „Serviciu greu!“, dar ideea că cea mai bună zi de muncă este aceea ușoară, adică, mai clar, cea în care nu faci mare lucru, nu te obosești prea tare, pentru că nu-ți vine mare lucru de făcut (“zi ușoară“), denotă o anume raportare la muncă. Este, în fond, o urare frumoasă, care te are în vedere pe tine personal: să te strecori și azi fără mare bătaie de cap! Totul să (ne) fie ușor, niciodată greu. Dar ce poți să realizezi cînd totul e ușor? Nu mare lucru, din cîte vedem în jur. Și de la dorința obsesivă pentru „ușor“ la „ușurătate“ este mai puțin de-un pas. Și tot nu-mi pot explica de ce mă gîndesc la Tomáš cînd citesc presa sportivă. O să recitesc romanul zilele astea, să văd de unde pînă unde…