Metafora unei bune părți a parcursului nostru istoric, aidoma transportării unui pian pe teren accidentat, funcționează de ani buni. Cei din vechime, unii care au împins serios la pianul ăsta, iar în pauze au și cîntat la el, nu mai pot să ne spună direct cum a fost pe vremea lor. Ne-au rămas orele de istorie. În unele dintre ele am fost spălați pe creier. Apoi a venit discordia din libertate, a istoriilor care-și dispută legitimitatea și valoarea de adevăr. Nici măcar Marin Sorescu nu mai e pe-aici, să-și spună părerea despre ce se-ntîmplă. Ar fi rîs? S ar fi întristrat? Ar fi alunecat în vreo formă de cinism? N-ai de unde să știi. Cert e că delicatul instrument muzical pe care-l mutăm în toate direcțiile, din 1989, și-a cam încheiat partea de traseu pe loc drept. Odată și odată, tot trebuia să ajungă la inevitabilele scări. Iar acum, poate mai mult decît oricînd, e tare important unde ducem instrumentul. Pentru că, da, în apropiere sînt niște scări care urcă. Dar la fel de aproape sînt și unele care coboară.

Patru primari, din patru municipii importante din Transilvania, au anunțat începerea unui proiect administrativ comun, numit Alianța Vestului. Timișoara, Arad, Oradea și Cluj. Dincolo de formulele elegante și croite cu bun-simț pentru spațiul public, mesajul din subtext spune limpede ceva ce se zice cu jumătate de gură de ani buni încoace. „La un moment dat, tot o să se spargă buba asta a felului în care înțelegem ideea de administrație. N-o să meargă la nesfîrșit ca fondurile colectate local să ia, aproape în întregime, drumul Bucureștiului. După cum n-or să meargă la nesfîrșit nici piedicile pe care le pune administrația centrală, cu vrere sau fără vrere, celor locale. O să fie urîțel și cu scandal. Și nici măcar ăsta n-ar fi baiul. Dar trăim într-o lume complicată și agitată, pianul e foarte greu, iar terenul e cum nu se poate mai accidentat.“

Pe de altă parte, ce poți să-i reproșezi unui ardelean – presupunînd că nu e dintre cei îmbibați de senzația că descind din meșterii care au produs Big-Bang-ul și au lucrat apoi la facerea universului –, deci ce i răspunzi dacă te-ntreabă ceva cît se poate de firesc? „Stimate compatriot, ce vină am eu că aici se colectează taxe mai cu spor, e un nivel de viață mai ridicat, credem în valori occidentale și vrem să ne fie din ce în ce mai bine, adică să ne dezvoltăm și să trăim civilizat? Cred că-mi pot administra binele ăsta, vreau să fac așa ceva și am cu ce. Nu mai suport eternele amînări și păcăleli de la București! În plus, mă simt și umilit. De ce să merg la spital la Szeged, Debrecen sau Viena, cînd am cu ce să-mi fac spitale la fel, la mine în oraș? De ce s aștept o sută de ani pînă se hotărăște cineva de la centru să facă un studiu de prefezabilitate pentru o autostradă? Facem noi autostrăzi, că ne țin curelele. De ce să îmbătrînesc ducînd damigene de pălincă la București, în speranța că primesc niște aprobări să-mi renovez școli, teatre, muzee și alte acareturi pe care le am pe-aici, prin curtea mea? Pot să fac toate astea folosind bani europeni și nu mai stau după palavrele de capitală, că oricum am fost făcut din vorbe, de o mie de ori.“ Desigur, astea ar fi formele cele mai delicate de exprimare. O știm cu toții, starea de spirit e foarte încinsă, iar limba română nu duce lipsă de resurse de expresie în situațiile astea.

Cînd intri în asemenea discuții, lucrurile o iau la vale destul de repede. Asta și pentru că răbdarea tuturor a fost pusă la grea încercare de prea multă vreme. Nervozitatea e foarte mare, cu atît mai mult cu cît e dublată și de senzația că lumea e luată de proastă și e, pur și simplu, umilită. Ce argumente mai poți să-i oferi cuiva care îți explică limpede că nu mai merge în felul ăsta? Că-ți crapă obrazul de rușine cînd vezi ce-au reușit să facă alții, prin alte părți, iar tu stai aici în eterne scandaluri și promisiuni. Și, mai ales, într-o continuă promiscuitate, într-o lipsă de educație care riscă să se transforme galopant într-o respingere totală a civilizației. Iar compatrioții pleacă pe capete, într-o migrație care, dincolo de a fi economică, a devenit una profund psihologică Ei bine, unii primari își iau soarta în mîini și, considerînd că au zis suficient cu binele, abandonează scena tragicomediei balcanice și pun de-o gospodăreală locală, cu efecte zonale, la care vor adera și alte municipalități. Adică și Sibiu, Alba Iulia, Reșița – oho, lista e de abia la-nceput. Iar susținerea comunităților din orașele care au făcut această alianță, ca și a celor care vor adera la ea, va fi una foarte spectaculoasă.

Cu ce speranțe și, mai ales, cu ce curaj ai putea să le reproșezi ceva acestor oameni? Cum să mai vorbești despre contexte mai largi? Cum ai putea să le explici că, într-o atmosferă atît de ușor inflamabilă, scînteia unei idei corecte și perfect normale poate produce efecte mult mai nefericite decît și-a închipuit cineva, atunci cînd a articulat-o? Cum să te mai audă lumea cînd ai agitat pericole maghiare, marțiene și oligofrene, vreme de zeci de ani, doar ca să-ți asiguri voturi? Cine mai pleacă urechea acum la discursuri despre geostrategii și echilibre regionale? Ai vrut să ai, ani în șir, atmosferă nervoasă, ca să ai unde planta toate elucubrațiile și tembelismele? Ai parte de exact ce-ai semănat. Nu e vina oamenilor că nu mai aud nimic. E vina ta, că te-ai abonat la anunțat pericole în fiecare zi. Iar acum, cînd situația chiar o cere, habar n-ai cum se face un acord fin. Există deja ­domni și doamne, la București, care denunță în gura mare „separarea Transilvaniei“. Din păcate, se vor găsi destui nefericiți care vor cînta acest refren. Lor le vor răspunde alții, care vor spune: „Și-acum aveți gura mare? Atunci, pa!“. Pianul e la scări. În mod normal, ar trebui să-l urcăm în casă. Dar unii țin morțiș să-l ducă la subsol.