Ne-a fost greu să aflăm de dispariția Iolandei Balaș, apoi ne-am întristat la auzul morții lui Johan Cruyff și mai de curînd am descoperit că nici Cassius Clay nu era nemuritor. Deși posesori ai unor calități fizice și psihice excepționale, nici unul dintre ei n-a ajuns la o vîrstă prea înaintată. Ce să creadă muritorii de rînd?

Poate că nu contează cît, ci cum trăieşti. Fiecare dintre ei a trăit mai multe vieţi, aşa au pus moartea în inferio­ritate, că a fost una singură. E drept că toţi plătesc un preţ al intensităţii cu care îşi duc existenţa şi al faptului că probabil se cred la un moment dat nemuritori ca zeii. Şi atunci fac tot felul de prostii. Unii mor şi mai tineri, aproape că îţi vine să spui că numiţii de mai sus au avut noroc. Sportul ăla de sus se face cu o cămară ascunsă. Iolanda Balaş a activat într-un domeniu despre care se şuşotesc tot felul de lucruri înspăimîntătoare, dar care n-a fost niciodată cercetat îndeajuns la moravuri. Cruyff a fumat ca un turc, e clar că şi-a provocat destinul. Trupul era doar un depozitar al genialităţii sale. Iar Muhammad Ali / Cassius Clay, în vanitatea lui nemărginită, număra doar pumnii pe care îi ocolea, nu şi pe aceia pe care îi încasa. Deşi erau mult mai puţini, aceia au contat în boala care pe care a tîrît-o după el, sau mai degrabă care l-a tîrît după ea. Zeii ar fi făcut la fel. Şi unii dintre ei au încasat-o, căzînd din Olimp. Ai noştri încă rămîn. Acest teatru de umbre japoneze merge înainte. Cine regretă?