Pe șantier, ca și într-o excursie la munte, există întotdeauna un membru tînăr al grupului care sosește cu pantofi cu toc. Această persoană își manifestă astfel încrederea deplină în sine, în semeni și în soartă. Pentru cei care au îndoieli în toate trei aceste direcții se recomandă altceva. Fiindcă, pe șantier, secretul e, ca și în pustnicie, ca și în tango, cu ce ești încălțat. Un sit arheologic cere bocanci cu bombeu metalic, cu talpa netedă și tare, care să țină glezna cît mai bine și dintr-un material care – regret, dar acesta este termenul de specialitate în botforologie – respiră. Bombeul metalic este necesar pentru că se lucrează cu tîrnăcoape și pentru că în orice secțiune există o lespede care se ține doar într-un fir de păr. Cînd firul de păr se rupe, lespedea cade, logic, pe bombeul metalic și totul este OK. Bocancul trebuie să fie înalt pentru că șantierul înseamnă mult mers pe ziduri (din cînd în cînd și pe zidurile pe care n-ar trebui), înseamnă urcat/coborît de sute de ori pe o scară de lemn într-o secțiune care poate să aibă 3-4 metri adîncime, și mai înseamnă șerpi, chiar dacă marea majoritate mai speriați și mai neveninoși ca omul. Bocancul trebuie să aibă talpa netedă, pentru că o talpă agresivă, pe de o parte, mușcă din suprafețe, pe de alta, lasă urme în praf care trebuie eliminate cu grijă din fotografii, pentru că nimic nu distrage mai mult într-o poză decît modelul, conceput de o întreagă echipă de designeri, al unor tălpi. (Lăsăm la o parte că aceste urme arată întotdeauna de parcă arheologul s-a învîrtit bezmetic în jurul cozii în loc să gîndească.) Talpa trebuie să fie tare, deoarece pe șantier sînt cuie pe care se poate călca și deoarece pe șantier sînt cazmale pe care trebuie călcat, pentru a justifica ciorba. În fine, bocancul trebuie să fie aerisit, pentru că pe șantier e adesea caniculă. Nu este deci necesar să fie îmblănit. Aici e momentul ca materialele moderne să ne arate cît de mult respiră, dar nu e rău nici materialul, familiar doar celor mai rafinați specialiști, numit „piele piele“.

Ceea ce am spus mai sus nu sînt niște sclifoseli, ci recomandări judicios cîntărite, cu care sînt de acord cîțiva din cei mai buni arheologi pe care îi cunosc, care lucrează desculți. Cu aceste persoane, lumea se poartă cu afecțiunea cu care te porți cu cineva care face ceva ilegal ce nu mai trebuie să faci tu însuți. Pentru finețe absolută la lucru, oricine în arheologie trebuie să aibă tăria de caracter de a se descălța o dată în viață (complet interzis de normele de protecție a muncii). Pe o suprafață foarte friabilă sau plină de debitaj de silex, scoici perforate sau alte lucruri delicate sau ușor de deranjat nu se poate lucra în bocanci, și ceva ce n-am văzut încă vreodată pe un șantier este un arheolog care are o pereche de cipici în rucsac. Ca să nu mai spun de momentul cînd toată lumea a ieșit cu mare caznă din secțiunea unde e curat lună, fotograful sus pe scară dă să facă poza jubilatorie și toată lumea constată, simultan, că radioul de buzunar al lui Müjdat a rămas rezemat de-o mandibulă. Atunci, normal, nu poți trimite să recupereze artefactul decît un doctor desculț. În rest, realitatea este, ca de obicei, o sumă de abateri. Încălțările de pe șantier nu prea se potrivesc, de fapt, cu ce-am spus mai sus. Bocancii mei nu au avut niciodată nici bombeu metalic, pentru că mă deprimă cuvîntul bombeu, și nici talpă netedă, pentru că bocanci cu talpă netedă nu există. (Ba există. Am văzut odată la un arheolog de la Bochum, care nu cred că s-a prins vreodată exact de ce îi arătam atîta respect.)

Dimineața, înainte de a te încălța, fiecare bocanc se lovește de tocul ușii ca să cadă din el tot ce s-a instalat noaptea înăuntru. După sute de asemenea manevre, într-o bună zi, pe șantier la Çatalhöyük, dintr-unul din bocancii mei a căzut un păianjen cît un ghem de sfoară. Avusesem deja de nenumărate ori discuții deplasate cu mine însumi legate de inutilitatea acestui gest de precauție, așa că am fost foarte încîntat să-mi pot demonstra că mă înșelasem, respectiv că nu mă înșelasem. De-atunci aștept mereu să cadă din bocancul meu un păianjen și mai mare, dar, evident, degeaba.

Acești bocanci au avut drept colegi sumedenie de încălțări, purtate de toți cei care bîntuie șantierele, studenți în practică, muncitori, profesori, turiști. Apropo de turiști, o scenă făcută pe calapodul filmelor de groază este cînd ridici capul din praf și vezi deodată, pe marginea secțiunii, la o palmă de fața ta, o pereche de adidași cu steluțe de mușama cusute pe ei, fiecare cu un beculeț în mijloc. Dar am văzut și studenți cu sandale de pai, profesori în cizme de la trupele din Afganistan, muncitori forțînd mecanismul fin al cazmalei în papuci chinezești cu crocodil. Papuci e cuvîntul magic. Asta pentru că șantierul, departe de a se desfășura în ritmul bocancilor, este împărăția papucilor. Nu vorbesc de șantierele de salvare, unde firmele impun reguli clare din teama de a nu avea accidente de muncă și uneori chiar furnizează echipamentul. Șantierele sistematice, organizate vara de marile universități, sînt pline de papuci ca ruinele din Roma de pisici. Babilonia de papuci în fața ușilor este, de fapt, unul din simbolurile verii pe șantier, adică al unui loc foarte agitat, dar plin de tihnă. Nu zic mai mult ca să nu mă ridic, precum cizmarul lui Apelles, deasupra subiectului acestui articol. La mulți ani și-un pantof bun! 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: caliga romană, găsită la Qasr Ibrim, Egipt