Cine-și mai amintește de rucsacurile acelea cu cadru, enorme, pe care drumeții anilor ’80 le foloseau ca să-și care corturi grele, saci de dormit cît plăpumile tradiționale, mîncare pentru cîte o săptămînă, vase, tacîmuri, bidoane, haine, lanternă, bocanci, uneori coardă și piolet, și tot ce mai era nevoie? În cel mai bun caz, un asemenea „monstru“ cîntărea 20 de kilograme și-l cărai în spinare zile întregi, pe cărări înguste și abrupte.

Astfel echipați odată, patru flăcăi din București am pornit să cucerim Retezatul. Pe lîngă toate cele, mai căram și cîte un bidon de trei litri plin cu apă, fiindcă un om cu experiență, pe care-l luaserăm în serios, ne spusese că acolo nu vom găsi aproape deloc apă de băut. Eu aveam și o toporișcă pentru tăiat lemne de foc, atîrnată de rucsac, care mă bătea continuu peste picior (iar în acea primă excursie de capul nostru, n am reușit să aprindem vreun lemn). A fost o aventură totală, cu drumuri interminabile, cu descoperirea unor urme de urși care ne-au băgat în toți sperieții, cu niște campări în locuri frumoase, dar ostile, cu trăsnete chiar pe drumul ce trece pe la Crucea Trăsnitului, cu frig de trei grade în plină vară, cu baie în lacurile glaciare și cu un cioban pus pe farse. Dar poate că trebuie să detaliez povestea cu ciobanul. L-am găsit lîngă lacul Zănoaga. N-avea stînă, ci un cort peticit în care-și petrecea nopțile veghind țarcul în care nu erau oi, ci vaci. Niște vaci grase și bălțate, cum nu mai văzusem niciodată, mai ales în acei ani ai vacilor slabe. De fapt, cam dădusem buzna peste el, venind de pe poteca dinspre Bucura, strigîndu-i speriați că am văzut urme proaspete de urs și că probabil vacile lui sînt în pericol. N-a părut deloc impresionat. Fiindcă era seară, ne-a arătat un loc numai bun de pus cele două corturi ale noastre, asigurîndu-ne că acolo ursul nu ne va face probleme. Părea foarte convins de ce spunea, dîndu-ne impresia și că l-ar fi știut bine pe ursul cu pricina. Am stat vreo două zile acolo, în preajma lui. Omul ne-a povestit că fusese șofer de TIR și străbătuse toată Europa. Nici nu ne dădeam noi bine seama ce însemna asta. Și cum de se făcuse cioban? N-am prea priceput. La un moment dat însă, ne-a spus că ursul îi luase de curînd o vacă pe care o dusese într-o poiană din apropiere. În fiecare seară se înfrupta din ea, dar mai avea pînă s-o termine, motiv pentru care el știa că o vreme nu va mai ataca. Se ducea zilnic să-l spioneze pe urs în timp ce mînca. Nu-i era frică, știa unde să se așeze ca să nu-l miroasă. Ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem și noi să-l vedem. Ne era cam frică, dar curiozitatea ne-a făcut să-i spunem că vrem. Cu toate astea, în seara următoare ciobanul ne-a spus că ursul era în poiană, că-l văzuse mîncînd. Fusese acolo fără noi. În schimb, ne-a întrebat dacă știm să facem ceai din muguri de jnepeni, erau o mulțime împrejurul nostru. Erau, zicea, sănătate curată. Am cules muguri și chiar ne-am făcut ceai, iar a doua zi ciobanul ne-a întrebat cum am dormit. De ce? am întrebat noi, cu gîndul tot la urs. Ne-a răspuns hohotind: „Fiindcă de la mugurii ăștia te piși întruna.“ N avuseserăm problema asta, poate că nu băuserăm destul. Oricum, am înțeles să nu mai luăm de bun tot ce ne spunea ciobanul. Era pus pe șotii. Cine știe cum o fi fost și cu ursul lui din poiană. În ultima zi, lîngă noi s-au instalat niște polonezi, tot cu corturile. Au început să facă baie în lac, au înotat ca la mare, ba chiar au jucat și leapșa pe sub apă. I-am privit siderați. Noi nu reușiserăm să intrăm nici măcar pînă la genunchi, așa de rece era apa.

În fine, am strîns lucrurile să plecăm spre București. Am coborît spre Hațeg, trecînd pe la cabana Gura Zlata. Am ajuns acolo morți de foame. Nu prea mai aveam mîncare și, mai ales, terminaserăm pîinea. La cabană nu aveau absolut nimic de vînzare în afară de bere la sticlă de un litru. Pe vremea aceea cumpărai ce găseai, nu ce voiai, așa că ne-am mulțumit cu cîte o sticlă de fiecare. Am încercat să încropim de-o masă din ce-am mai găsit prin rucsacuri. Mai erau ceva resturi ale alimentelor obținute de părinți cu multe eforturi la București, în vederea excursiei noastre. Și n-am uitat nici pînă astăzi din ce a constat acea masă, care exprimă ceva din traiul de atunci. Aveam o varză, o gulie, o conservă de pește, o bucată de slănină și un borcan de gem de căpșuni făcut în casă. Se adăuga berea proaspăt cumpărată, dar nu proaspăt fabricată (unul din paradoxurile comuniste era că, deși se vindeau imediat ce erau scoase pe piață, multe produse erau deja vechi). Am mîncat totul la grămadă, ca și cum ar fi fost un singur fel (am aflat ulterior că alpiniștilor li se întîmpla deseori în epocă să ajungă la asemenea combinații imposibile). Am cules fiecare cîte o sardină din conservă, am molfăit totodată între dinți slănina cea tare, iar în lipsa pîinii, am uns pe rînd frunzele de varză cu gem. La urmă am rumegat cîte o feliuță de gulie. Totul udat din belșug cu berea aceea acră. Ar rămîne să spun și că a fost minunat. N-a fost!