Rămăseserăm, săptămîna trecută, la cifre. Ne plimbaserăm prin festivalurile mari de la noi. Mai cu seamă prin cele de muzici. Am revăzut vastitatea parcului de distracții, în care plătești cu o brățară și habar n-ai cum zboară bănuții. Dar ești într-un spațiu contemporan, extrem de spectaculos, și știi că „asta e, dai un ban, dacă vrei să te simți bine“. Și ne reamintiserăm imensitatea saltului de calitate pe care l-au făcut aceste evenimente în ultimii ani. Dar și transformarea noastră, dintr-un public divers, în categorii de clienți. Revăzuserăm și faptul că zonele VIP de la festivaluri au început să devină ultraaglomerate. Oamenii vor să-și afișeze statutul, să-și legitimeze și în felul ăsta pozițiile în societate. Toate astea, pe fondul unui spectacol total, cu nenumărate scene, activități și posibilități de a-ți petrece timpul. Și cu prezența tuturor generațiilor, pe lîngă majoritatea foarte tînără. Un spectacol fascinant, al unei părți din societatea românească. Nu cea mai consistentă numeric, dar, poate, cea mai vizibilă.

Însă, în foiala uriașă a acestor evenimente, atît de bine construite și structurate, în spatele privirilor multora, parcă plutește o pînză de tristețe. Sau poate că unii nu o văd așa. Poate că o resimt ca pe o nemulțumire latentă. Ca pe o barieră enervantă. O imposibilitate, deranjantă și sîcîitoare, de a simți. Nu poți să te bucuri cu totul de ceva. Un gînd care nu e foarte ușor de explicat, dar te zgîmîie pe dinăuntru. Ce e ceva-ul ăsta, pe care unii îl exprimă, iar alții doar îl simt și nu știu să-l definească? Zeci de mii de oameni iau cu asalt, în același timp, un obiectiv. Festivalul. Imensul parc de distracții. De ce vii aici? De ce plătești un bilet sau abonament, deloc ieftine? Pentru că vrei să te simți bine. Să te distrezi. Vii, în mod normal, cu dorința asta. Cu felul ăsta de presiune. Trebuie să fii distrat! Trebuie să te simți bine! Ești client! Ai plătit! Vrei marfă bună și condiții bune de consumat marfa asta! Cu cît sînt condițiile mai bune, atmosfera mai spectaculoasă, detaliile subtile ale configurării acelei lumi mai izbutite, cu atît mai mare devine ceva-ul ăla greu de explicat, din spatele privirilor.

Lounge-ul VIP e neîncăpător. Oamenii care vor să-și arate statutul și să se bucure de el au venit aici cu voioșie, dar nu se așteptau să fie atît de aglomerat. Dintr-o dată, mulți sînt iritați, nemulțumiți, bombănitori, nu le mai tihnește nimic. E mult prea aglomerat. În aglomerație nu te vezi. Nu te distingi. Atunci de ce mai ești în zona VIP, dacă te înghesui mai rău decît „ăilalți“? Nu putem folosi cuvîntul din contextul cu pricina. Da l știe toată lumea. O pînză fină, o țesătură invizibilă de nervozitate și neastîmpăr pune stăpînire pe tot spațiul. E o senzație în care nevoia presantă de satisfacție coexistă cu șirul de mici nemulțumiri. E ca o combinație de apă cu ulei. Nu se combină deloc. Rezultă o succesiune de stări contrastante. Cea mai prezentă e aceea de vagă nervozitate, dublată de o umbră de neliniște. E o insatisfacție pe care ți-e greu să o accepți. Ai plătit niște bani buni ca să fii acolo sau ai primit o invitație. Te-ai îmbrăcat cu atenție, le-ai spus multora că o să fii prezent/ă, dar acum ești cam dezvrăjit. Sau dezvrăjită. E plin. Și te enervează. Și multora dintre cei aflați acolo le trece prin cap exact ce-ți trece și ție. Gîndul că nu toți se califică să aibă acces în acel spațiu. Și, din cauza celor în plus, nu te vezi tu sau n ai suficient loc, sau nu vezi prea bine scena. Oricum, e un pic enervant și zgîndăritor. Dar te miști în ritmul muzicii, să uiți de starea asta. Bei un spumant, fredonezi, te chinui să faci abstracție, să uiți un pic. Și să te distrezi. Trebuie!

Dar starea asta se regăsește, destul de asemănător în felul în care te zgîmîie, și la ceilalți. La cei foarte mulți, care umplu, cu zecile de mii, spațiul acela scăldat în sunete, tehnologie și lumini colorate. Are alte dimensiuni, dar produce același fel de neastîmpăr. Pentru că, da, cu cît progresează detaliile spectacolului în care te găsești și calitatea lui, cu atît cresc așteptările mai greu de satisfăcut. E un joc subtil și pervers, în care jucăm toate rolurile, dar n-am recunoaște nici picați cu ceară că noi sîntem în spatele unora dintre măști. De fapt, simțim că sîntem, cumva, ca o pradă – e forțată comparația, dar funcționează – pentru universul acela în care ideea e să ți se vîndă ceva, să consumi cît mai mult. Dar ai și tu armele tale în povestea asta. Ești client. Știi că fără tine nu se poate. De-aia mustăcești și cînd nu e cazul. Preventiv. Știi că asta îi alarmează pe cei care te vînează să-ți vîndă ceva. Iar cînd prinzi un detaliu care nu e la locul lui, atunci e jale. Profiți cît poți de treaba asta. Și-i aneantizezi cu critica și cu sudalmele. Întorci cuțitul în rană, cu sadism. Ai o satisfacție mare, pe care n-o recunoști. Știi că ești o pradă de preț. Și poți să-l chinui serios, la rîndul tău, pe prădător.

Însă senzația cea mai prezentă, cea care înghite tot, e mulțimea însăși. Oceanul de oameni. Zeci de mii de oameni. O prezență energetică imensă. Un univers de fire invizibile care unesc zeci de mii de puncte, trasee fragmentate uneori de scurtcircuite, curenți de toate felurile, care palpită în rețeaua asta vastă. Energia are o vibrație generală în care intri. O frecvență largă, care te înghite. În războiul cu stările de spirit, cu gîndurile, cu bombănelile și cu mustăcelile, cu dispozițiile de moment și cu cîrcotelile, chiar și cu buna-dispoziție și cu satisfacția, învingătoare iese, întotdeauna, mulțimea. Forța colosală a acestei vibrații care e mulțimea însăși. Satisfacția noastră contemporană e un șir de cifre. Un Excel de dimensiuni fabuloase. Doar el ne spune cît de bine ne-am simțit. Cum ne-am distrat. Senzațiile reale amorțesc. Tabelul cu cifre devine unica voce.