Sîntem încă în situația aia de instalare a orchestrei. Ne foim un pic pe scenă și mai tragem pe furiș cu ochiul prin sală, să vedem cine a mai apărut. Apoi, încetul cu încetul, ne-apucăm de acordat instrumentele, verificăm tonurile, facem vocalize. Sîntem la încălzire. Emoții, bîțîieli din picior, conversații de formă, zîmbete de complezență. Simțim cum vine, în mare viteză, panica. E adierea aceea răcoroasă care nu mișcă ramurile copacilor, nu clintește nimic din natură. Se simte doar pe piele, ca o briză venită din neant. Un fior care te inundă cu ceva ce nu poți descrie în cuvinte. E o strîngere interioară, ca un fel de așezare în poziție de start a tuturor organelor. Ca și cum toate s-ar pregăti pentru un sprint. Vedem la orizont, abia întrezărită, umbra isteriei. Deschidem copertele volumelor personale de ignoranță. Citim ce găsim pe-acolo, cu seriozitatea celor care citesc o partitură în toată regula. Sîntem gata pentru uvertură. Pregătiți de atac. Mobilizați și foarte serioși. Dacă ne‑ar vedea, Wagner ar leșina de rîs. Sau nu. La urma urmei, nu sîntem singurele ființe de pe lumea asta care intră în panică. Dar avem culoarea noastră locală.

Sîntem un pic speriați. Dar undeva, în adîncul ființei, ne-am dori să se-ntîmple o catastrofă. Dacă se poate, nu la noi pe stradă, nu la noi în bloc. Sau măcar nu la noi în casă. N-am recunoaște, nici dac-am fi chinuiți cu instrumente medievale de tortură. Dar făcutul cu ochiul spre catastrofă, cît se poate de pe-ascunselea, e poveste veche a ființei umane. Unii o tot amintesc, încă din adîncul vremurilor. Însă acum, treaba asta are un chip nou. Comunicarea rapidă. Ceea ce face ca tot omul să fie, aproape în timp real, spectatorul tuturor catastrofelor de pe planetă. Într-un fel, ne place enorm treaba asta. E spectacol. Putem simți un soi de compasiune. Starea ideală, cînd nu ești angajat prin nimic concret în desfășurarea dramei. Ești doar spectator. Catastrofa pe care o vezi „e reală“. Asta o face să fie convingătoare și plină de seducție. În funcție de cît de „bine realizat“ e spectacolul pe care-l vezi, îți mobilizezi resursele de empatie. Compasiunea, în doze oricît de mici, ne încălzește măcar umbra sentimentului că mai sîntem ființe umane. Replica „Vaaai, săracii de ei…!“ coexistă pașnic și perfect uman cu „Bine că nu-i pe la noi! Ferească Dumnezeu de-așa ceva pe-aici!“.

Cîtă vreme un virus necunoscut bîntuie prin China, e interesant. Ăia mai mor, dar, să fim serioși, „la cîți sînt, nici nu se vede“. Spectacolul are tensiune. De la zi la zi, știrile au marfă suculentă, iar noi avem despre ce vorbi. Sîntem cetățeni ai planetei, participăm la zumzetul universal iscat pe seama subiectului. Apar imediat și teoriile conspirației. Contextul e perfect pentru așa ceva. Treaba se complică un pic. Încep controale pe aeroporturi prin care trebuie să trecem, spre destinațiile exotice de vacanță. Nasol. Avem prieteni plecați la plajă, prin Thailanda, Vietnam și prin puzderia de insule din partea aia de lume. Pe un vas de croazieră, unde se găsesc și români, a-nceput epidemia. Vasul e în carantină. Reality show-ul e, deja, în plină desfășurare. Hopa! Ne-amintim că lumea circulă enorm. Și cu mare viteză. Virusul a ajuns și prin Europa. Fulgerător, a atins și Italia. Iar în Italia sînt foarte mulți români. Povestea din spectacolul știrilor ne-a ajuns în casă. E exact ca situația în care te uiți la televizor, vezi că cineva e intervievat pe stradă, iar omul cu pricina se bîlbîie. Imediat spui din foltoliul tău ce-i corect, ce-ar trebui să facă sau să zică „ăla“ sau „aia“. Dar în situația reală în care te trezești cu microfonul sub nas, pur și simplu, te blochezi.

Emisiunile de știri și articolele din ziare vorbesc despre „mii de români care se întorc acasă, de teama virusului“. Imaginea capătă dimensiuni apocaliptice. Pînă acum, am bîțîit din picior și ne‑am pregătit de start. Acum e timpul să arătăm ce putem. Să dăm drumul vocilor. Să arătăm lumii cum e chipul unei panici serioase, bio, nu aia sfrijită și palidă, inginerită genetic prin Occident. „Păi, știi cum ne panicăm noi, pe-aici, frățică? Așa cum te primim și la masă, bă! Tu, dacă venim pe la tine, ne dai o felie de chec. Și-ăla fără nici un gust. Și pui pe masă un păhărel de vin, din care noi, acasă, abia bem o gură de țuică. Păi, bre… Uite care-i treaba: noi, cînd te punem la masă, îți dăm, nenică, pînă leșini. Cinci, șase, șapte feluri. În afară de deserturi. Și-ți dăm să bei, pînă te-adunăm de pe sub masă. Marfă bună, multă, sănătoasă. Ei bine, așa ne și panicăm! Mult! Și greu! Luăm treaba foarte în serios. Nu ne jucăm cu chestiile astea!“

Unii dintre compatrioții veniți din Italia „uită“ să declare autorităților că vin dintr‑o zonă aflată în carantină sau sub supraveghere. „Ce nenooorociiiți, domnule! Ăsta-i românu’, frățică! Să mintă! Să se fofileze!“ Diaspora, de care eram mîndri deunăzi, devine pericolul public numărul unu. „Stai, bă, dreacu’, acolo, dacă ți-a trebuit să te duci! Ce-ți trebuie acu‘ să vii acasă?“ Panica trece pe planul al doilea. Pentru că prim-planul e luat de isterie. „Nu mai sînt măști de protecție în farmacii!“ „Am auzit că o mască se vinde cu cincizeci de lei, pe sub mînă!“ Știutorii de toate se‑ntrec în păreri. Doctorii vorbesc de pomană. „Știi ce?! Lasă-mă și cu doctorii din Românica…“ Fără să zicem prea tare, am început să facem provizii. Domnii din politică au alte treburi. Explorează, cu ambiție, cele mai adînci resurse de semnificație ale cuvîntului „ridicol“. Unii, mai hîrșiți, calculează, calm, cum s‑ar putea folosi de panica asta. Niște preoți zic că împărtășania e sigură. Nu contează că bagi aceeași linguriță în gurile a sute de oameni. E sfințită, nu?! Țara freamătă. Iar cele trei surori nu vor să plece, cu nici un chip. Nici măcar la Moscova.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.