M-am urcat în grabă într-o telegondolă. Cred că apariția mea intempestivă, în ultima secundă, a luat puțin prin surprindere un cuplu care urcase înainte. Tocmai se instalaseră comod pe banchete, își scoteau mănușile și poate că sperau să călătorească singuri pînă sus. Nu, nu mai erau tineri, aveau peste 60 de ani. El avea părul alb, ea purta ochelari, vorba cîntecului. Cînd bărbatul și-a descoperit fața, ridicîndu-și ochelarii de soare pe frunte, l-am recunoscut imediat. Era chiar marele povestitor din tren. Îl știam din urmă cu zeci de ani. Pe vremuri făcusem parte din aceeași comunitate de schiori care călătorea în fiecare week-end la vagonul special, „cu nașul“. Era pe timpul lui Păduche, bărbosul vesel care strîngea banii și negocia cu controlorul. Păduche era cam vulgar și spunea bancuri la nesfîrșit. Povestitorul, în schimb, cu vocea lui vibrantă, era idolul fetelor care mergeau în gașcă la schi. Îl ascultau tot drumul pînă la Sinaia, indiferent ce povestea. Păreau pur și simplu vrăjite de talentul lui de povestitor, poate și de ochii lui albaștri. Dacă nu l-aș fi zărit o dată și prin București, aș fi crezut că e doar un duh al trenului cu schiori. Dar l-am văzut, cum spuneam, și într-o altă situație, în fața cabinetului unui ortoped. M-am temut atunci să nu fi pățit vreun accident la schi. M-am bucurat să-l văd acum din nou la munte, bine, sănătos, ba și cu schiurile după el.

M-am întins tacticos pe banchetă, fiind convins că voi avea ceva de ascultat în cele cîteva minute pe care le aveam de parcurs pînă în vîrful muntelui. Și, pornind de la ideea că textilele din materiale nenaturale, fie ele și „tehnologizate“, nu sînt de pus direct pe piele la schi, povestitorul a început:

Domnule, am descoperit pe pielea mea că lîna ține de cald și cînd se udă. Eram cu patinele pe Herăstrăul înghețat și mi s-a părut că-mi văd cîinele pe care-l pierdusem cu ceva timp înainte. Am alergat după el pe gheață, strigîndu-l. Cîinele ăla, cine știe ce-o fi fost cu el, nu m-a băgat în seamă, dar eu, tot alergînd după el, am ajuns, fără să-mi dau seama, într-o zonă în care gheața se subția și chiar dispărea. Pînă la urmă, evident, am căzut în apă. Apă înghețată. Am încercat să urc din nou pe gheață, dar se rupea cu mine. Simțeam că mă sufoc de la tot frigul ăla din jur care intra în mine. Dar mi-am zis: „Ce, n-am făcut eu înot de performanță la SS1? Mă duc înot la mal prin porțiunea unde nu e gheață“. Și am înotat, și am înotat, dar am dat de mîl. Eram și cu patinele în picioare și am simțit că mă blochez. Atunci de-abia am intrat în panică și am început să strig: Heelp! Adică, de fapt, nu, strigam bineînțeles pe românește: Ajutoor! Și a apărut o nemțoaică. Voia să mă salveze. Era cu un tip care a încercat să vină pe gheață să mă scoată de acolo. Dar noroc cu patru țigani de pe mal care au văzut totul și au strigat la el să nu cumva să se apropie de marginea gheții că se îneacă și el. I au spus că știu ei cum să mă scoată. Și nu te pui cu țiganii, la faze d-astea sînt absolut geniali. Au imediat soluții. Și-au înodat fularele unul de altul și mi-au aruncat un capăt. Așa, trăgînd de ele, am urcat pe gheață pe burtă și am ieșit. M-au scos țiganii și e adevărat că mi-au luat portofelul, fiindcă mai tîrziu, cînd l-am căutat, nu mai era prin buzunar dar, domnule… mi-au salvat viața! Aici, doamna de lîngă el a reacționat rîzînd: De fapt, ei nu pe tine au vrut să te scoată, ci portofelul. Dar și-au făcut socoteala că nu puteau să ți-l ia fără să te tragă și pe tine afară.

Nu, domnule, a continuat povestitorul, lasă bancurile, că mi-au salvat viața. Fără ei, muream acolo. Și, așa cum ziceam, după ce am ieșit, în plină iarnă, am descoperit că desuurile mele de lînă, deși ude leoarcă, îmi țineau de cald. Nemțoaica m a auzit că vorbesc și germană și s-a oferit să mă ducă acasă în mașina ei cu număr de Corp Diplomatic. Nu stăteam departe, nu era mare lucru. M-a luat și, cînd a parcat în fața blocului, eu am coborît în ciorapi și izmene (că-mi scosesem restul hainelor ude) din mașina aia de ambasadă. Tanti Roza de la bloc, care dădea zăpada cu lopata de pe alee, a rămas trăsnită văzîndu-mă așa. Eu am salutat-o normal și în primul moment nici nu mi-am dat seama de ce se holbează la mine. Eu mă simțeam OK, ca și cum aș fi fost îmbrăcat. Intrasem probabil în stare de șoc și nu mai realizam bine situația. Peste cîteva zile m-a întrebat îngrijorată ce-a fost cu mine și atunci i-am povestit.

Cînd telegondola a intrat pe peronul de sosire, omul ajunsese la sfîrșitul poveștii, de parcă o croise exact pentru acel interval de timp. Avusesem parte chiar de ceea ce mă așteptasem și m-am bucurat că mă grăbisem să prind acea cabină. Următoarea venea fără nici un pasager.

Foto: wikimedia commons