America e tradițional văzută ca un pămînt al făgăduinței, locul în care fiecare om își poate împlini visele, construi bunăstarea și își poate căuta (chiar conform Declarației de Independență din 1776) propria fericire, țara ce are la temelie ideea de libertate, în care Justiția încearcă fără încetare să repare nedreptățile și să i pedepsească pe cei care încalcă legea, națiunea care, prin generozitatea și spiritul de sacrificiu al soldaților săi, a salvat omenirea din două războaie mondiale și a apărat lumea liberă de dictatură și mizerie, locul de unde a fost posibil ca omul să ajungă pe Lună… Exemplele ar putea continua. Dar cum nimic nu e perfect pe lumea asta, bineînțeles că nici America nu e. Proverbiala naivitate a americanilor, de pildă, cea care-i împinge să lupte pentru lucruri simple și drepte, are și un revers, adică o la fel de proverbială ignoranță. S-ar părea că tocmai această caracteristică a ieșit la suprafață odată cu ultimele alegeri. Donald Trump este întruchiparea perfectă a acestei ignoranțe care, cum știm, adesea se asociază cu fudulia. Omul pare a fi răsărit direct dintr-o parodie produsă la Hollywood. Un film din acelea în care un caraghios ajunge din greșeală la Casa Albă, în vreme ce toți oamenii normali se străduiesc să înțeleagă ce se întîmplă și încearcă să repare greșeala. Sigur, nu lipsesc nici cei gata oricînd să găsească și să admire calitățile celui ajuns la putere, chiar dacă acesta spune măscări în public. De data asta însă, nu e vorba de un film, ci de realitatea însăși, în care s ar putea să nu mai vină clasicul happy-end hollywoodian.

Mulțimi de analiști și comentatori din întreaga lume încearcă să găsească explicații savante și raționale la ceea ce s-a întîmplat. Dar pare că lucrurile țin mai degrabă de irațional. Americanii au ales un Tarzan crescut în jungla afacerilor imobiliare. Încă se mai fac auzite speranțe că una au fost declarațiile lui din campania electorală și alta îi va fi atitudinea ca președinte, că insul ar putea fi ponderat, dirijat sau chiar controlat de miniștrii săi mai cu capul pe umeri, că omul nu poate fi chiar prost (din moment ce, vezi Doamne, a reușit să ajungă în această funcție) și că va pricepe în cele din urmă care sînt adevăratele interese ale Americii pe termen lung etc. Mi se pare însă că discursul lui inaugural nu prea mai lasă loc de asemenea iluzii. Afirmațiile lui că, prin persoana sa, puterea ar fi fost de fapt recucerită de către popor, plus critica generalizată și nedreaptă pe care a adus-o tuturor administrațiilor precedente, chiar în prezența a patru foști președinți, fac parte din cea mai clară specie a populismului, de tip Chávez sau Maduro.

În urmă cu peste două decenii, fiind pentru prima oară la New York, inspirata mea gazdă a ținut neapărat să-mi arate Trump Tower, zgîrie-norul emblematic al miliardarului. De ce? Pentru a mă face să înțeleg că pînă și în țara meritocrației banii nu ajung întotdeauna pe mîinile celor mai deștepți sau mai buni dintre cetățeni sau că și în America există bogătași de un prost-gust desăvîrșit. Într-adevăr, turnul era remarcabil din acest punct de vedere și mi-aduc și acum aminte de combinațiile dintre negru și auriu. Nu-și imagina nimeni pe atunci că proprietarul acelui imobil avea să devină „constructorul“-șef al Americii (și al lumii?). Am aflat acum că ar fi foarte iubit de taximetriștii din New York, care-și pun mari speranțe în el. Aici e o problemă. Și ai noștri țineau la un moment dat cu Vadim Tudor. Taximetriștii din mai toată lumea au o caracteristică specială. Prin natura meseriei, sînt oameni care vin în contact și au timp să discute cu multă lume de toate felurile. Sînt deci indivizi doldora de informații, foarte la curent cu multe lucruri. Dar, tot prin natura meseriei lor, mulțimea informațiilor pe care le primesc le depășește de cele mai multe ori capacitatea de interpretare. Și adesea asamblează aceste multe informații după mintea lor, trăgînd concluzii aberante care sînt apoi aduse invariabil la cunoștința clienților. Ei sînt ca niște vehicule care transportă opinii și informații între categorii total diferite de oameni. Aș spune că taximetriștilor li se întîmplă de multă vreme un lucru care a început să se petreacă pe scară mult mai largă odată cu apariția Internetului și a rețelelor de socializare. Pe aceste căi, accesul direct la aproape orice informație s-a generalizat. La fel și posibilitatea de exprimare în spațiul public. Iar pe lîngă uriașele beneficii ale acestor tehnologii și rețele de comunicare, au început să apară și inevitabilele efecte adverse. Informația neprelucrată și nemediată din anumite zone sau domenii ajunge la cunoștința unor persoane din alte zone și domenii, care nu sînt neapărat pregătite s-o înțeleagă. Nu mai punem la socoteală manipulările. Se creează o brambureală în care legăturile directe între un lider și „popor“, nemediate de ochiul critic al presei sau prin instituții democratice, ajung să apară ca o lumină. Trump a făcut lucrul ăsta prin Twitter. Cu fraze simple. A intrat astfel în contact cu zeci de milioane de oameni. Aceasta e calea prin care cetățenii pot ajunge să aleagă indivizi care par a semăna cu ei, cu care simt că se pot trage de șireturi. Oamenii simpli încep să ia de bune declarațiile ce par a fi pe gustul lor în acel moment, fără a mai aștepta alte analize. E o scurtătură periculoasă. Elitele, mecanismele de selecție, instituțiile democratice își pierd rolul. Din aceleași motive, de ocolire a acestora, liderii populiști recurg la referendumuri. Nuanțele și subtilitățile dispar. Complicatul eșafodaj al civilizației rămîne în paranteză. Opinia grosieră, populară, radicală, devine predominantă. Instinctele primare ies la suprafață, odată cu stilul cel mai simplu de comunicare: Me Tarzan (că Jane oricum a pierdut alegerile).