Am trecut, pînă acum, asemenea majorităţii dintre noi, prin mîinile multor educatori, de calibre diferite. Pe unii i-am admirat, altora nu le-am putut oferi decît respectul meu formal. Pe toţi, însă, i-am priceput întrucîtva numai cînd am ajuns să privesc şi eu, din spatele catedrei, oameni în formare. Traversînd cele mai tumultuoase perioade ale vieţii – copilăria şi adolescenţa – constaţi că, după terminarea şcolii convenţionale (sau, oricum, dincolo de latura ei formală), poţi descoperi, în ce te priveşte, runele discipolatului autentic. Nu poate fi decît o intervenţie divină, indescifrabilă pe moment, dar revelatoare în final, întîlnirea cu oameni care îţi vor transforma decisiv chimia sufletească. Cert este că, oricît de înaintat în vîrstă şi în ştiinţă ai fi, tot aştepţi acea revelaţie umană care să rezoneze deplin cu datele adînci ale propriei firi. Cauţi şi aştepţi acel om care să te vadă aşa cum eşti, nu cum ar vrea alţii să fii, şi care să aibă intuiţia genială a devenirii tale. Convingerea pe care o am, acum, cu gîndul la cîteva astfel de persoane excepţionale, este că esenţa ultimă a pedagogiei îşi transcende infinit toate normele explicite. Am întîlnit oameni care îşi doreau să-i „modeleze“ cu orice preţ pe ceilalţi, aplicînd metode care, tocmai prin radicalismul lor motivaţional, nu puteau evita falimentul. Pe aceştia nu i-am uitat, dar nici nu pot spune că figura lor se află în cel mai luminos compartiment al memoriei. În fond, un singur principiu educativ se reconfirmă mereu: oamenii se formează prin oameni (speciali). Cu mintea-mi purificată de prejudecăţile pe care, din păcate, şcoala noastră le mai cultivă, la toate nivelele ei, am acum reprezentarea omului cu adevărat inspirator. A celui care, cum se spune, te zideşte cu adevărat. Este posesorul unei eleganţe ludice detaşate de orice crispare didacticistă sau zel moralizator. Fascinantul paradox este că de la un asemenea om înveţi fără ca el să te înveţe într-un fel anume. El însuşi devine metoda ideală. Firescul cu care-ţi împrumută frumuseţile lui interioare vine tocmai din absenţa oricărei forme de obsesie paideică, în raport cu alteritatea. Acest gen de neîncrîncenare şi subţirime formativă este semnul unui spirit într-adevăr distins. Ceea ce îi face pe unii – mulţi – să-i amendeze o lipsă de rigoare, o clemenţă incompatibilă cu „adevăratul spirit de şcoală“.  

Îl prefer fără rest pe acest gen de mentor, celui preocupat maladiv să te îndrume la tot pasul, să-ţi corijeze o atitudine sau să-ţi „explice“ infailibil ceva. Primul are charisma reconfortantă de a şti cînd şi de ce să se oprească, aşteptîndu-te răbdător să creşti dinlăuntrul tău. Celălalt şi-a găsit a doua natură în dăscăleala indigestă. Primul te înseninează, al doilea te înghesuie spiritual. Adevăratul profesor este capabil să-şi refuze permanent automăgulirea subtilă a propriei omnipotenţe pedagogice. Îşi poate, deci, trata reflexele profesionale, frecventînd, rafinat şi cu o consecvenţă firească, duşul rece al autoironiei. Izbuteşte să se retragă (aparent) din circuitul tău formativ, cînd flerul său de magistru născut, nu făcut i-o dictează, pentru a te lăsa să „respiri“. Privîndu-te, pentru un timp mai lung sau mai scurt, de influenţa lui tutelară, te lasă singur cu propriile-ţi umbre, nu înainte însă de a-ţi fi transmis ştiinţa şi puterea cu care să le transformi în lumini. Acest lucru te nedumereşte pe moment, dar ulterior îţi dezvăluie genialitatea indicibilă a celui care te părăseşte doar pentru a te regăsi. Sau pentru a te determina să-l cauţi în continuare. Experienţa cuminecării (în sensul atribuit de Noica acestui cuvînt) cu un asemenea om este într-adevăr memorabilă.