Televiziunile au nevoie de specialişti, de comentatori şi analişti avizaţi şi independenţi la care să apeleze cînd e cazul. Aceasta este logica normală, iar observaţiile dlui Vintilă Mihăilescu din numărul precedent, referitoare la relaţia dintre specialiştii şi jurnaliştii din România, sînt cît se poate de corecte. El citează un jurnalist care i-a spus că specialiştii n-au decît să-i caute ei pe jurnalişti, pentru a-şi face publicitate în mass-media. Cu alte cuvinte, în opinia jurnalistului citat, specialiştii şi toată lumea, de altfel, ar trebui să-şi dorească publicitatea şi să vrea să apară la televizor, pentru că acela care nu apare „pe sticlă“ nu există. Aşadar, tu, expertul, trebuie să cauţi un jurnalist, să-i faci curte, să-l rogi să te invite la emisiunea lui, să spui eventual pe post ceea ce el vrea să audă şi ceea ce crede el că ar vrea să audă publicul. Dacă nu vrei tu, se vor găsi imediat alţii care „să dea bine pe post“. Iar, la urma urmelor, jurnaliştii înşişi, cei care se consideră atotştiutori, pot să-şi expună propriile concepţii despre orice – de la politică şi societate pînă la ştiinţă şi tehnică. 

Ca unul care a lucrat la BBC, pot să confirm că acest post şi altele cu renume similar au un sistem extrem de clar în privinţa consultării specialiştilor. Aşa cum spune şi dl Mihăilescu, există liste enorme cu nume de experţi în toate domeniile posibile. Dincolo de prezentarea ştirii ca atare, dacă, de exemplu, izbucneşte un război pe undeva – se apelează la un analist militar cu expertiză internaţională, dacă se dărîmă acoperişul unui mare magazin – e intervievat un specialist în construcţii, dacă urmează o campanie de vaccinare – e cerută părerea unui biolog sau a unui epidemiolog ş.a.m.d. Cînd e cazul, specialiştii sînt descusuţi pînă în cele mai mici amănunte sau opiniile lor sînt puse faţă în faţă cu ale altor specialişti din acelaşi domeniu (şi asta e treaba jurnaliştilor). Evident, de dorit e ca specialiştii în cauză să fie independenţi, iar nu legaţi prin vreun interes de evenimentul ori situaţia comentată. 

Poate fi de mirare că asemenea lucruri, ce par simple ca „bună ziua“, nu sînt cunoscute sau nu sînt luate în seamă în interiorul instituţiilor de presă din România. Dar mirarea dispare ştiind că acestea sînt conduse aproape exclusiv după criteriul audienţei de moment şi al intereselor patronilor, iar menirea lor firească de a informa corect e lăsată pe un plan cu totul secundar. Dincolo de asta, există o comoditate a producătorilor, care apelează mereu la aceiaşi „specialişti“. Chiar dacă s-au priceput vreodată la ceva, aceştia ajung în cele din urmă să se uzeze în propria notorietate. Producătorilor şi jurnaliştilor nu le e la îndemînă să caute oameni noi, necunoscuţi de public şi care, pe deasupra, nu sînt nici obişnuiţi să stea în faţa camerelor sau a microfoanelor. Într-o instituţie de presă serioasă, operaţiunea asta de căutare ar trebui să fie permanentă. În mod normal deci, nu specialiştii trebuie să-i caute pe jurnalişti, ci invers. Mai mult, atunci cînd un specialist se prezintă el singur la o televiziune, un post de radio sau un ziar, spunînd că vrea să-şi expună concepţiile într-o anume situaţie, e cazul ca jurnaliştii să-l verifice şi să-l evalueze cu mare atenţie înainte de a-i accepta colaborarea. 

Aici însă, apare şi o altă perspectivă, de unde cred că aş putea face unele completări la observaţiile dlui Mihăilescu. De multe ori, jurnaliştii au dificultăţi în a găsi buni specialişti în stare să explice în mod public şi pe înţeles lucrurile la care ei se pricep. Unii pot fi îndrumaţi pe calea cea bună (aici e iar treaba jurnaliştilor), alţii însă nu pot fi „daţi pe brazdă“, în ruptul capului. Uneori te miri că un om despre care ai referinţe că se pricepe foarte bine la un anumit domeniu nu ştie să explice aproape deloc ceea ce face. Şi te întrebi cum poate fi cineva un bun specialist în ceva ce nu ştie să explice. De vină sînt probabil şi carenţele educaţiei din şcolile comuniste şi postcomuniste (lipsa cursurilor de comunicare a ştiinţei, de exemplu). Apoi, dintr-o listă cu 7 specialişti în finanţe, de pildă, jurnaliştii pot descoperi că: unul a devenit ministru şi nu mai poate fi creditat ca independent, altul a ajuns director de bancă şi reprezintă nişte interese comerciale, un al treilea are o emisiune la postul concurent, un al patrulea e plecat în vacanţă, un al cincilea a declarat recent că, din punct de vedere financiar, România e buricul Pămîntului, un al şaselea nu poate ocoli termeni de tipul „cerere agregată“, „acreditiv“, „robor“ sau „asset management“, iar al şaptelea se bîlbîie. Într-o asemenea situaţie (care nu e deloc rară), evident că soluţia nu e dna Tatoiu. Trebuie să găseşti un al optulea specialist în finanţe, dar asta vei vrea şi vei şti să faci numai dacă te pricepi cu adevărat la jurnalism, adică dacă eşti tu însuţi un specialist. Treaba jurnalistului e să facă opinia specialistului să ajungă la public. Atunci, postul la care lucrează va putea transmite comentarii avizate, corecte şi idei de ultimă oră, iar în timp, cu răbdare, va cîştiga credibilitate şi implicit audienţă. Or, dincolo de puţinătatea specialiştilor serioşi şi imparţiali (ca să nu mai zicem şi telegenici) din mai toate domeniile, ne întoarcem la problema lipsei de producători, editori şi jurnalişti serioşi şi imparţiali.