Spre a vă înlesni munca de cunoaştere şi informare, vă comunic că am avut în aceste zile următoarele şocuri şi tresăriri: 

Şocul verii. În Orizont-ul timişorean (Nr. 7/2010), într-un articol pe două pagini: „Sadoveanu şi francmasoneria“, minuţios documentat, dl Radu Cernătescu susţine că în anii 1945-1946 „agentul NKVD responsabil cu mediile intelectualităţii româneşti era Mihail Ralea“: „...se spune că Ralea i-ar fi cerut prozatorului (mare maestru al unei loji masonice incompatibile cu comunismul sovietic – n.m.) să-i dezvăluie tot secretul masonic, în schimbul recomandării prozatorului la Moscova. Cert este că această recomandare a fost obţinută, de vreme ce Sadoveanu a călătorit la Moscova în anul următor iar numele său apare pe lista Blocului Partidelor Democratice prosovietice în alegerile din 1946“. Adevărat sau nu, ceea ce şochează permanent în viaţa intelectualităţii noastre este că între „se spune“ şi acest „este cert“ se cască un spaţiu larg pentru „e verosimil“. 

5 septembrie. Pe TV5, la emisiunea Kiosque, rubrica „A fost odată“... e consacrată împlinirii a 75 de ani (31 august 1935) de la lansarea în URSS a mişcării stahanoviste; cei cîţiva corespondenţi ai presei străine la Paris au discutat despre acel „minier de tip nou“ care a spart atunci toate normele productivităţii muncii, lăsînd în limbile lumii un substantiv comun – stahanovismul – pentru tot ce este trudă suspectă de gigantism. Toţi – începînd cu trimisul Izvestiei în Franţa – discutau cu un surîs duios, abia ascuns, ca despre o năzbîtie care a trecut, cîndva, prin mintea şi istoria omenirii. 

6 septembrie. Acum 21 de ani, eram la Casa Scriitorilor din Neptun, citeam în dactilogramă Cevengur-ul lui Platonov tradus de George Bălăiţă şi Janina Ianoşi, convins că niciodată nu va apărea în România, îl auzeam pe preşedintele Uniunii, D.R. Popescu, discutînd vehement la telefon cu Bucureştii pentru deblocarea pensiilor noastre, jucam table cu Alex Călinescu şi-mi rezervasem o lectură scrupuloasă a celor mai recente numere din L’Equipe, aduse în valiză, cu ultimele etape ale Turului Franţei. Laurent Fignon pierduse Turul pentru opt secunde, învins de americanul LeMond chiar pe Champs Elysées, exact în sprintul finişului. Nu s-a mai pierdut de atunci Turul Franţei în ultima etapă, la sosirea în Paris. Săptămîna trecută s-a prăpădit Laurent Fignon. 

7 septembrie. L-am teleascultat pe cel mai pesimist sociolog român anunţîndu-ne în detalii ce catastrofe ne aşteaptă. Nu părea lipsit de inteligenţă, dar ceea ce-i compromitea apocalipsa era cursivitatea frazelor, rapiditatea debitului, fluenţa fluxului de nenorociri înşirate fără nici un efort. După zece minute, dicţia lui de tocilar cu lecţia ştiută pe dinafară m-a făcut să rîd. 

8 septembrie. S-a prăpădit Suso Cecchi d’Amico, la 96 de ani, scenarista clasică a lui Luchino Visconti; îmi amintesc cum am ieşit de la Rocco şi fraţii lui, plîngînd – cum ar fi spus Ralea după ce văzusem Luminile oraşului – „ca un viţel“. 

9 septembrie. Într-atît de frumoasă, de bravă, de falnică era fiica unui gondolier veneţian, Georgia o chema, Georgia Biscotti, gondolieră şi ea, încît o clipă, văzînd-o vîslind, m-am gîndit cu o oarecare impertinenţă dacă mai e valabilă eminesciana melodie: „S-a dus fala falnicei Veneţii“. 10 septembrie. Citesc că „fotbalul e de dreapta“, iar „dictaturile sînt toate de stînga“; mai aflu că a spune „o conştiinţă de dreapta“ este „un inadmisibil pleonasm“ fiindcă „riguros vorbind, stînga nu poate naşte decît timorări şi mediocrităţi“. Sînt foarte pornit pe mine că reţin asemenea idei.