Păi, marele secret se poate dezvălui de la bun început. Ca să nu mai trecem atît de textual-ritualic prin crearea de suspans cu orice chip. Și ca să nu-i rețin pe cei care au altă treabă și se grăbesc. Marele secret al ieșirii din zona de confort e banul! Și cu asta ar trebui să se-ncheie prezentul act de comunicare.

O zici glorios și dispari. Te retragi. Te-așezi comod în fotoliu, iei o cutie de înghețată de-un kil și stai să vezi ce zic comentatorii. Mai ales ăia zeloși, care nu au nimic de spus despre afirmația în cauză, după cum nu au nimic de spus despre orice pe lumea asta, ci comentează doar ca să fie văzuți. Să existe în apropierea fenomenului. Să se știe că, în preajma unui act de supremă superficialitate, întotdeauna apar și ei, profund nemulțumiți. Supărați. Revoltați. Pentru că doar ei se califică pentru ideea de superficialitate supremă. Deci iei un kil de înghețată și te bucuri de peisaj. După moda dintotdeauna, atît de valabilă și azi, așa cum o să fie veșnic. Arunci piatra și te distrezi urmărind efectele. Zici ceva radical, fundamental, ieșit din comun, după care culegi roadele. Nu trebuie să demonstrezi nimic. Nu e nevoie de argumente. Mecanismul teoremei e atît de învechit, că nici măcar „vintage“ nu mai poate fi considerat. Important e să spui. Să te descarci. Să adresezi lumii urletul tău că exiști. Că ai păreri. Deci „să ieși din zona de confort“, cum spun înțelepții dezvoltării personale.

Pentru că, dacă „ai ieșit din zona de confort“, te-ai dezvoltat personal. Ceea ce înseamnă că dezvoltarea personală există. (Paranteză: sigur că există!) Și, dacă există, înseamnă că e făcută de cineva. De niște oameni care se pricep. De niște experți. Întotdeauna, pe bani. Normal. Pentru că e vorba despre secrete, formule, rețete pe care nu le găsești prin rebusuri și prin culegeri de folclor. Cineva a muncit să le creeze, să construiască niște narațiuni credibile, care țin în ziua de azi. Niște povești bine construite, texte care te pot convinge, îți pot insufla o stare de spirit, o energie, un impuls necesar pentru a te mișca un pic din poziția în care te găsești. Dar și-aici, la dezvoltarea personală, e ca la biserică. E ca la orice instituție care te inițiază în mistere. Adică e cu sacerdoți și cu public. Cu niște secrete care se lămuresc – sau nu! – treptat. E un proces. Un spectacol care costă. Dar care, uneori, ca orice spectacol, chiar merită. Pentru că produce o iluminare. Sau iluzia unei iluminări, care nici asta nu e de aruncat. Dar e pe bani. Costă. Și e făcută, uneori, de niște bieți ageamii, alteori de niște oportuniști care nu vor decît să joace, să fie văzuți în spectacolul ăsta, să aibă enoriași și să se umple de bani. După cum se-ntîmplă să ai și noroc, să dai peste oameni talentați și pregătiți, animați de intenții bune, care și cîștigă banii ăia cît se poate de natural și de onest.

Dar e pe bani. Ca să ai acces la formulele „ieșirii din zona de confort“, ai nevoie de bani. Dezvoltarea costă. E drept, uneori chiar merită, produce rezultate, adică profit. Mult mai mare decît ce s-a investit în procesul de dezvoltare. Dar astea sînt situațiile ideale, situațiile-vedetă. Există și succesul de masă. Succesul anonim care, uneori, în ordine umanistă, s-ar putea să fie chiar un triumf, deși e lipsit de reflectoarele marilor succese. O mică iluminare în sufletul unui corporatist. Un zîmbet. O clipă de îndoială că cinismul sau depresia sînt singurele soluții de pe lumea asta. Formulele „ieșirii din zona de confort“ pot produce și așa ceva. Ceea ce e minunat. Dar ce te faci cînd trebuie să definești confortul?

Dicționarul explicativ al limbii noastre zice așa: „CONFÓRT s. n. Totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică“. Evident că apare întrebarea: De ce aș ieși din totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică? M-am tîmpit la cap? M am săturat de bine? Uneori, da. Dar asta e o altă poveste. Cel mai des, o știm cu toții, înțelegem „confortul“ ca pe o zonă de stagnare, de plafonare, din care trebuie să ieșim, ca să putem îmbrățișa cît mai mult din imensitatea pe care Universul ne-o pune la dispoziție. Asta pentru că dispunem măcar de o parte – deși, uneori, chiar și o părticică poate fi suficientă – din totalitatea condițiilor materiale din definiția de mai sus. Avem din ce să ieșim.

Haideți să facem abstracție, acum, de felul în care am preluat noi, românește, formula asta. Să uităm ce e cu confortul și comoditatea. Să lăsăm lingvistica și să privim un pic în jur. Trebuie să fii complet idiot să le ceri unor compatrioți pe care nu-i vezi, nu-i cunoști, habar n-ai de ei, să „iasă din zona de confort“. În țara asta există foarte mulți oameni pentru care noțiunea de confort e egală cu astrofizica. Lăsați la o parte ticăloșii, profitorii, șmecherii, nemernicii care trăiesc pe spinarea copiilor pe care îi exploatează și – că tot veni vorba de exploatare – lăsați la o parte toate nenorocirile făcute inconștient. La numărătoare, o să iasă un număr uriaș de oameni sărmani, pur și simplu. Săraci autentici. Oameni uitați, umiliți, sălbăticiți, afundați în beznă, folosiți doar atunci cînd e nevoie să bage un buletin de vot într-o urnă și amăgiți cu o fasole, o sarma, un mic. Cum să le ceri oamenilor ăstora să „iasă din zona de confort“ și să participe cu tine, arzînd-o hipsterește, la proiectul de țară ca afară? Singura soluție, ipocritule, e să ieși tu din „zona de confort“! Să-ncerci să-i cunoști pe unii dintre oamenii ăștia. Să nu-i mai disprețuiești. Să faci orice lucru i-ar putea ajuta să facă un pas, oricît de mic. Să fie cu un milimetru mai aproape de condiția de demnitate a unei ființe umane. Că pînă la „zona de confort“ e-o cale-atît de lungă… 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.