Încerc un răspuns informativ. Vlad Chiricheş, 24 de ani, este fotbalist la echipa naţională şi la Steaua, club unde cîştigă 10.000 de euro pe lună. A primit o ofertă de transfer la echipa londoneză Tottenham, unde ar fi cîştigat 120.000 de euro pe lună, cît ia la Steaua într-un an. La rîndu-i, Steaua ar fi încasat 8 milioane de euro, cea mai mare sumă plătită vreodată pe un jucător român, aproape dublu faţă de cît a costat Hagi acum 20 de ani, cînd a fost cumpărat de către Real Madrid. Ştiu că expresii precum „a costat“, „sumă plătită pe el“ şi „a fost cumpărat“ sună ciudat cînd e vorba de oameni, dar în lumea sportului valorile sînt mutate dintr-un loc în altul precum mijloacele fixe sau brevetele, cu singura diferenţă că e nevoie şi de acordul lor. Dacă dublul acord, al clubului proprietar şi al jucătorului, nu se realizează simultan, atunci jucătorul nu se transferă. Este ceea ce s-a întîmplat, pînă acum, cu Chiricheş.

Interesant nu e faptul că nu a plecat, ci motivul declarat pentru care nu a plecat. Din detenţie, patronul clubului, Gigi Becali s-a enervat cînd a aflat că Tottenham presează pentru un răspuns rapid şi a spus: „Pe mine nu mă grăbeşte nimeni! Dacă mă grăbesc, atunci Chiricheş nu merge nicăieri.“ Şi n-a mai mers!

Poate că declaraţia ascunde şi altceva, de pildă neînţelegeri pe termenele de plată ale celor 8 milioane de euro. Dar, aşa cum a fost ea formulată, risipeşte orice calcul, orice sumă, orice informaţie seacă şi lasă totul la seama umorilor. A fost, în fond, o demonstraţie de forţă din partea cuiva care, făcînd ceea ce a făcut, şi-a exprimat dorul de libertate întemniţînd cariera unui fotbalist. Nu la propriu, desigur, să nu uităm distincţia, totuşi.