În pandemie, unii s-au bucurat să lucreze de acasă, alții s-au plîns că nu mai merg la serviciu. Aceștia din urmă duc de obicei lipsa colegilor cu care mai schimbau o vorbă, mai bîrfeau sau mai glumeau. Farsele făcute la serviciu au devenit și ele probabil un capitol aproape inexistent în ultimul an, motiv să amintesc cîteva petrecute mai demult.

 Un domn respectabil, mai în vîrstă, venea nedezmințit la birou cu o pălărie de fetru maro verzui, cum se purtau odată. Imediat ce intra, o agăța în cuierul de un model foarte des întîlnit și el în acea vreme, format din împreunarea a patru brațe curbate din lemn. Un coleg mai tînăr a văzut odată într-un magazin o pălărie identică. Întors la birou, i-a cercetat-o pe ascuns pe cea a domnului mai în vîrstă. Eticheta era la fel. A ținut minte numărul. A doua zi a cumpărat una nouă, dar cu un număr mai mic, și a tăvălit-o un pic prin praf, cît să semene mai bine cu cea a colegului. Ajuns la serviciu, a schimbat-o neobservat cu cea din cuier. La plecare, domnul mai în vîrstă și-a pus pălăria pe cap, crezînd, bineînțeles, că-i a lui. A scos-o însă repede, ca și cum l-ar fi fript, studiind-o atent. A încercat din nou să-și vîre capul în ea, cu o mină îngrijorată. Colegii îl priveau discret, ținîndu-se cu greu să nu rîdă. Ziua următoare, domnul a venit iar la birou, cu pălăria (cea mică) pe cap, și a agățat-o în cuier. Substituirea a fost din nou făcută, așa încît, la plecare, domnul iar a tresărit cînd și-a pus pălăria veche. A început să-și pipăie îngrijorat fruntea și tîmplele. Își închipuia poate că, dintr-un motiv nemaiauzit, îi varia diametrul capului. După o clipă, însă, colegii au izbucnit în rîs, dîndu-se de gol, spre ușurarea bietului domn.

 O secretară foarte cumsecade, harnică și binevoitoare fixa pe peretele din spatele biroului ei o nouă hartă a Europei. Una din acelea mărginite sus și jos de cîte o stinghie de lemn. Un coleg mai hîtru a oprit-o în mijlocul operațiunii. I-a spus că doar nu o vrea s-o fixeze drept, „ca toți proștii”. „Cum adică?”, a întrebat secretara uimită. Colegul a intrat într-o explicație savantă, spunîndu-i pe un ton convingător că harta e realizată într-o proiecție Gauss, motiv pentru care privitorul nu poate să aibă o viziune realistă și corectă asupra ei decît dacă e agățată puțin strîmb, cu stinghiile la un unghi de 20 de grade față de orizontală. Un secret de puțini știut, a zis el, dar a cărui respectare va aduce o mare prețuire din partea tuturor cunoscătorilor, de obicei oameni foarte importanți, care intrau în acel birou. Un alt coleg, pe fază, a dat și el din cap în semn de aprobare, ceea ce a convins-o pe biata femeie să încerce să pună harta strîmb. A bătut mai multe cuie străduindu-se să evite cutele care se făceau cînd o strîmba. Trecînd pe acolo, șeful a aruncat o privire ușor mirată asupra laborioasei operațiuni. N-a zis nimic, dar cîteva minute mai tîrziu, cînd s-a întors înapoi și totul era gata, a rămas perplex în fața hărții strîmbe și a luat-o la rost pe secretară: „De ce ai pus harta așa, cîș? Ai înnebunit?”. Prinzîndu-l prevenitor de mînă, ea s-a apucat să-i livreze mot-à-mot explicația pe care tocmai o primise cu proiecția Gauss. Șefului parcă îi ieșeau ochii din cap de consternare. În plină expunere, însă, femeia a realizat brusc, descurajată: „Aoleu, într-adevăr, domnule, n-are cum... Cred că m-au păcălit băieții ăștia”.

 O altă doamnă, pensionară, la fel de harnică și cumsecade, mergea din cînd în cînd într-o redacție să facă traduceri pentru a-și mai completa veniturile. De la sediul central primea la imprimantă niște hîrtii cu articole în germană, pe care scria „În atenția doamnei X!”. Lua textele, le traducea în română și le trimitea înapoi. Într-o zi, mucaliții din redacție au pus la imprimantă un text adresat ei cu formula cunoscută, dar în limba spaniolă. Doamna X l-a luat mirată și, descumpănită, a zis ca pentru sine: „Ce să mă fac acuma? Eu le-am spus de la început șefilor că traduc din germană și engleză. Ăsta e în spaniolă. Vor să mă încerce? Eu știu spaniolă așa, ca orice român care înțelege o limbă latină, dar cum să traduc perfect?”. Apoi, dintr-odată, doamna și-a luat haina și a ieșit pe ușă. După ceva vreme s-a întors cu o sacoșă în care era un mare dicționar spaniol-român. Se dusese pînă acasă după el. Conștiincioasă, s-a apucat să traducă cuvînt cu cuvînt. Nimeni n-a mai îndrăznit să-i spună că fusese o farsă. După aceeași procedură, doamnei X i s-a mai dat și altădată să traducă un text, chiar din germană, dar care era copiat dintr-un manual de fizică. Doamna l-a tradus și l-a trimis înapoi, la sediul central. Se spune că un redactor neatent l-ar fi citit chiar în emisie. Iar ascultătorii postului de radio au audiat fără voie un curs de fizică nucleară.

 Angajatul Y și-a cumpărat o mașină nouă de care era foarte mîndru și cu care venea zilnic la serviciu, de la o oarecare distanță. Niște colegi au pus mînă de la mînă și au început să cumpere în fiecare zi cîțiva litri de benzină pe care, în pauză, îi turnau pe ascuns în rezervorul mașinii acestuia. Așa se face că omul a crezut că mașina lui nu consumă aproape nimic. Colegii îl tot întrebau cum merge și el răspundea că formidabil și că are un consum infim. „La o mașină așa de mare?”, se făceau ei că se miră. După vreo două săptămîni, „cheta” a încetat, iar automobilul a început să consume zdravăn, așa cum era și firesc la greutatea lui. Proprietarul însă s-a speriat și l-a dus la service. Mecanicii i-au spus că nu-i nimic anormal, dar el susținea sus și tare că la început nu fusese așa și că, de bună seamă, ceva se stricase. Atîta i-a bătut la cap, că bieții de ei n-au mai știut ce fac și au scăpat automobilul de pe rampă. În urma acestei neașteptate complicații, nici lui nu i-a mai spus nimeni că fusese o farsă.