Puştiul de lîngă mine are toate semnele de supradoză. Nu pare să aibă mai mult de 8 ani, dar o să aflu că tocmai împlinise 12. Miroase rău, probabil că a făcut pe el. În mod sigur nu s-a mai spălat de zile întregi. E clar că e în pericol, aşa că îl car pînă la maşină. Mă gîndesc cu groază la ceea ce o să mi se spună la spital. L-am adus din Ferentari şi mă aştept la reacţii rasiste. Sînt un tîmpit. Doctoriţei nu-i pasă decît de cum poate salva copilul şi îl salvează. Două asistente se poartă impecabil cu puştiul şi, cînd îl iau înapoi peste cîteva zile şi îl duc la adăpost, deja am învăţat o lecţie bună despre propriile mele prejudecăţi.

Au trecut cîţiva ani de atunci. Puştiul a stat aproape şi s-a dus la şcoală. Nu a mai încercat niciodată droguri. Ieri, în piaţă, vindea legume. Am cumpărat de la el. Nu a vrut să îmi ia bani. Pînă la urmă l-am convins că trebuie să plătesc. E un tînăr frumuşel, care a reuşit să iasă din ghetou şi care este şi va fi bine. I-am strîns mîna şi ne-am zîmbit larg unul celuilalt.

Am văzut mult prea mulţi puşti tare săraci. Am vorbit şi am lucrat cu prea mulţi copii ciuntiţi. Puşti care au văzut sau au trăit lucruri care nu ar trebui să existe. Am fost de multe ori înjurat şi de foarte multe ori suspectat de tot felul de tîmpenii de către lumea din ghetou. De multe ori, hainele sau pantofii pe care i am cumpărat au fost vînduţi. Mîncarea, aruncată aiurea. Frigiderele, vîndute. Cîteva zeci de perechi de adidaşi au fost furate de puştii cu care făceam antrenamente. Asta în primii ani.

Am înghiţit o grămadă de mizerii rasiste şi din partea majoritarilor, dar şi din partea romilor din cartier. Sînt încă destui care îşi imaginează tot felul de urîţenii despre motivaţia mea de a lucra cu puştii din Ferentari. Azi, cînd scriu articolul, au fost 48 de puști la teme. Duminică, de la ora 11, 48 de puşti au venit voluntar să facă teme. Majoritatea sînt ­puşti foarte săraci din ghetou. Puşti care trăiesc în medii violente şi pentru care abuzurile de tot felul sînt parte a normalităţii de fiecare zi. 28 de voluntari, în marea lor majoritate oameni tineri şi profesionişti de succes, au stat două ore şi au lucrat cu puştii ăştia. Diferenţa pentru cei care vin regulat, comparativ cu acum doi ani, este indiscutabil cea mai mare satisfacţie personală şi profesională pe care am avut-o.

De mai bine de un an nu mai dispar adidaşi. Nimeni nu mai vinde lucrurile pe care le distribuim. În Ferentari mă salută multă lume pe stradă. Îi recunosc pe foarte puţini. M am întîlnit cu refuzul unor oameni relativ săraci de a-mi lua bani atunci cînd am vrut să cumpăr flori, fructe şi de cîteva ori mîncare, pentru că îşi doreau şi ei să mă ajute cumva. Evit să îmi spăl maşina în Ferentari pentru că în mod repetat mi s-au refuzat banii. Fie foşti puşti cu care am lucrat, fie taţi, fie oameni care mă ştiu din auzite au fost cei care s-au simţit ofensaţi că aş vrea să plătesc.

Probabil în Ferentari trăiesc cei mai mulţi adolescenţi dependenţi de droguri şi probabil aici se întîmplă cele mai multe incidente violente şi sînt cele mai multe adolescente care se prostituează din Bucureşti. Ferentariul nu e un loc bun, dar poate să scoată ce e mai bun în oameni.

Văd aproape săptămînal un tip elegant şi probabil printre cei mai buni statisticieni români, care lucrează pentru una dintre cele mai importante organizaţii din lume şi care cară după el zeci de teste pentru puşti. Stă aproape în fiecare duminică două ore, încercînd să mai înveţe pe încă un puști cum e cu literele alea afurisite. Doi dintre cei mai buni jurnalişti pe care îi ştiu vin şi ei două ore duminica şi lucrează cu puştii de care s-au ataşat tare.

Pentru Gabriela, scările celor trei etaje sînt un chin, pentru că şcoala în care facem temele, ca multe alte şcoli în Bucureşti, nu este aproape deloc pregătită pentru a primi persoane cu dizabilităţi. Copiii sînt superîncîntaţi de ea şi există o competiţie foarte serioasă pentru cine are privilegiul de a face temele cu „doamna“.

Azi, Raluca a venit cu un picior în ghips pentru că nu a vrut să îşi dezamăgească copilul cu care a făcut teme cîteva săptămîni la rînd. A venit împreună cu Maria. Maria şi-a rupt tendonul lui Ahile jucînd fotbal cu puştii acum mai bine de un an şi, pentru cîteva luni bune, a venit în cîrje sau a fost mentoră şi motivul principal pentru care Toto a trecut clasa. Le am condus pe amîndouă acasă. Cînd s-au dat jos din maşină m-am gîndit că mi-aş fi putut imagina cu greu să am prieteni mai tari decît cei pe care îi am.

Am plecat apoi la aeroport. Cînd am ieşit din avion în Viena m am întîlnit cu Mădălina, care face unele dintre cele mai tari conferinţe din România. Mădălina cu care am aranjat transportul şi am cărat frigidere şi maşini de spălat prin ghetou. Sora ei ne-a ajutat de cîteva ori şi ea. Ne-am pupat elegant şi ne-am stabilit următoarea în­tîlnire în Ferentari. Acum, cînd termin articolul, altă Mădălina şi un Vlad îmi trimit poze de la muzeu, unde au fost împreună cu Armando şi Dario.

Sînt de zece ani înapoi în România. Am dat cu capul de o mulţime de pereţi şi am cîteva cucuie permanente. Am avut o grămadă de eşecuri şi am fost de multe ori iritat de lucrurile care nu merg. Dar România mea e una tare faină pentru că oamenii din jurul meu sînt oameni pe care îi admir şi cîteodată îi invidiez pentru ceea ce sînt şi ce fac.