Am nimerit la Roma în miezul verii, aşa cum niciodată n-am mai fost. Şi vreţi să ştiţi cum e canicula la Roma? Ei bine, ca la Bucureşti, aş putea zice. Ce are însă Roma diferit de Bucureşti pe o asemenea vreme sînt fîn-tînile. Binecuvîntatele fîntîni ale Romei, pe care le-a cîntat şi Ottorino Respighi într-un poem simfonic. Fîntînile acelea cu tot felul de forme şi capete pe care le găseşti la toate intersecţiile, din piatră sau din fontă, ieşite din caldarîm sau direct din zidul cîte unui vechi palazzo, susurînd ispititor, cu sistemul lor de orificii prin care poţi face apa să ţîşnească pînă la gura celui însetat, care nu trebuie astfel să se aplece prea mult pentru a se desfăta cu răcoarea ei venită direct din munţii apropiaţi marii capitale, pe jgheaburi şi conducte din piatră despre care se spune că sînt construite şi funcţionează de pe vremea romanilor.

Ce mai are Roma sînt bisericile înşirate aproape la rînd pe străzi, ca mătăniile pe aţă, aşa încît peste tot pe unde te uiţi vezi sfinte Marii, nenumărate, sfinţi Pauli şi Petri, Carli şi Carlini, Valentini, Ignaţi şi Andrei, Giovanni, Clemenţi, Michaeli şi Magnuşi, Vitalii şi Cecilii, Benedeţi, Caterine şi Patrici, Barbare şi Nicoli, Silveştri şi Sebastieni, Marceli şi Dominici, Antoni şi Theodori, Agate, Bonaventuri, Claudii, Basili, Bernarzi, Anastasii, Francişti, Lorenzi, Minerve, Lucii, Iosifi, Sofii şi cîţi şi mai cîte sfinţi şi sfinte, plus toţi cei 12 Apostoli, fiecare adică avînd biserica lui mare şi măiastru zidită, mai impresionantă decît orişicare lăcaş de cult de pe la noi. Ce are a face asta cu canicula de la Roma? Păi, nu cu canicula, ci tocmai cu răcoarea care domneşte sub fiecare astfel de boltă uriaşă de piatră unde nu-i nevoie de aer condiţionat nici măcar în epoca încălzirii globale. Şi binecuvîntate sînt desele popasuri sub aceste bolte, unde îţi poţi trage sufletul, admirînd în acelaşi timp minunate lucruri făcute de oameni. Ce oameni! Ce minuni or fi făcut toţi aceşti sfinţi poate că puţini mai ştiu. Dar bisericile lor de astăzi sînt minunate. Turiştii, la Roma, devin foarte credincioși, mai ales vara.

Pe drumul de la aeroportul Ciampino spre centrul Romei am descoperit femeia modernă, şoferiţă de taxi. Cu vreo trei telefoane pe bord, GPS, radio, aparat de taxare şi POS, părea conectată cu toată lumea deodată, cu viitorii clienţi, cu dispeceratul, cu copilul de acasă, cu colegii, cu ştirile zilei şi cu noi, clienţii din acel moment (cărora a reuşit să ne fie un bun şi politicos ghid, chiar aşa, printre picături). Îi mergea gura neîncetat şi în italiană, şi în engleză, se lupta continuu cu butoanele pomenitelor aparate care piuiau şi o strigau întruna, şi mai şi conducea prin traficul infernal al Romei, mai apostrofînd şi cîte un alt şofer mai neatent. Vă imaginaţi scena. Ca într-un film cu Ana Magnani sau Sofia Loren sau mai ştiu eu care nebună dintr-astea.

Dacă tot am pomenit nume de dive, s-o pomenesc şi pe nimfa sau muza sau zîna sau zeiţa sau ce o fi fost ea, peste care am dat într-o noapte caldă în faţa castelului Sant’Angelo. O fată cu lungi cosiţe blonde, care cînta la harfă, în mijlocul străzii. Cu talia ei de viespe, mîngîia dumnezeieşte corzile instrumentului pe care-l ţinea, stînd în picioare. Cum spuneam, sînt absolut sigur că nu era o muritoare.

În aceeaşi noapte fierbinte, pe Lungotevere, strada de pe malul Tibrului, un motociclist cînta. Făcea un fel de vocalize, din mers. Cînta atît de tare încît îşi acoperea zgomotul puternicului motor. Era un moment în care buna lui dispoziţie era mai presus de orgoliul motociclistic.

La coadă la Bocca della Verità, vreo cinci tinere japoneze se fardau, se machiau şi se rujau de zor de parcă ar fi mers la măritiş. Ba chiar una dintre ele îşi ţinea în dreptul feţei un ventilator portabil, conectat prin USB la tableta din geantă, aşa încît să nu fie transpirată. Probabil că aveau de gînd să-şi pună pe Facebook pozele pe care urmau să le facă în timp ce-şi băgau mîna în gura de piatră. Şi trebuiau să arate cît mai bine. Eu m-am temut ca nu cumva gura aceea chiar să muşte, judecînd prea brutal o asemenea lipsă de naturaleţe.

Micul dejun în Piaţa Navona mi-a adus aminte de ce scria Jean d’Ormesson, cum pleca în cîte un week-end cu vreun prieten, de la Paris, cu mașina lui sport roşie, şi nu se oprea pînă la Roma, în Piaţa Navona (care-i plăcea grozav), unde comanda ceva de mîncare. Eu ajunsesem acolo din micul Paris, cu avionul. Şi mîncam omletă.