Unde şi cum se tot antrenează faimoşii noştri campioni la ceea ce pare să fie adevăratul sport naţional – furatul?

Folosesc întrebarea Dilemei vechi ca să încerc un răspuns nu despre sportivi, şi nici măcar despre sport, ci despre o experienţă personală care m-aş bucura să nu fie relevantă pentru România. Scriu investigaţii de fix 20 de ani. Prima dintre ele a fost despre complicitatea oficialilor din Guvernul României în fenomenul dopării sportivilor. În acea vreme, seria de articole ne-a costat, pe mine şi pe colega mea, cunoscuta jurnalistă sportivă de azi şi comentatoare Luminiţa Paul, locul de muncă. Am refuzat ca, „în numele interesului naţional“, ministrul de atunci să intervină cu pixul pe investigaţie, acestea erau vremurile la începuturile anilor ’90! Am plecat de la ziar direct pe stradă şi am avut noroc. Nu de asta m-am făcut ziarist, dar aşa s-a întîmplat, să scriu nu doar despre Jocurile Olimpice, ci şi despre neregulile din sport. Uneori am greşit, dar am rămas curios şi atent la ceea ce se întîmplă în jur.

Zilele trecute, în miezul unei noi investigaţii, vorbeam, frustrat, cu Mirela Neag, una dintre jurnalistele de la Gazeta Sporturilor cu care lucrez de regulă la anchete. Ne întrebam de ce ne simţim atît de epuizaţi, de vreme ce subiectul despre care scriam nu era nici cel mai greu şi nici cel mai important. Ne-am dat răspunsul. Niciodată n-am întîlnit, ca în ultimii ani, o asemenea întindere a combinaţiilor. Acum două decenii, cercetînd cazurile unul după celălalt, observam că fenomenul corupţiei era apanajul cîtorva oameni, cei cu funcţii de decizie, ajutaţi de un număr mic de persoane cu drept de semnătură. Astăzi, de zece ori mai multă lume pare conectată la un caz de corupţie. Hoţia în cheie minoră este ceea ce-l şochează pe un jurnalist. E ca şi cum fiecare oportunitate este speculată de o reţea născută natural, care îşi procură avantaje ierarhizate nu printr-un complot, ci ierarhizate de viaţă, pur şi simplu: dispar de la milioane de euro din buget pînă la un cartuş de ţigări sau medicamente din raţia sportivilor. În România de azi nu mai vezi rechinii de bancul de peşti! Refuz generalizările, nu vreau să spun că majoritatea românilor profită de banii publici sau de situaţiile în care statul e slab, dar consemnez, poate cu naivitate, această nouă realitate izbitoare şi deloc înduioşătoare.