Nu cumva, în momentul acesta, problema acută a fotbalului de la noi e lipsa unor antrenori buni? 

Problema fotbalului de la noi stă în pronumele „noi“. Dacă ne referim la echipa naţională, care a fost strivită sub jocul Spaniei şi s-a chinuit pentru o unică mărgică împotriva Maltei, ea nu are antrenor, are selecţioner. Diferenţă majoră. Selecţionerul e un soi de mecanic care trebuie să asambleze din piese o maşină în doar cîteva zile, pentru ca mai apoi, indiferent de rezultat, automobilul să îi fie luat, dezmembrat, piesele folosite la alte maşini, eventual în alte scopuri, stricate unele dintre ele, implicînd chiar defecte ascunse, piesele urmînd să revină din nou mai tîrziu, cînd trebuie ca respectivul mecanic să le pună iar împreună şi să le facă să scînteieze la sfert de cheie. Se poate? Da, dar… Magia asta funcţionează acolo unde: 1) piesele sînt bune sau foarte bune şi funcţionează între două asamblări în mecanisme performante (şi nu sînt puse în depozit la ruginit); 2) asamblarea lor în atelierul „meşterului“ se face aproape automat şi autoreglarea rapidă e subînţeleasă, urmare a unei mari experienţe de funcţionare colectivă; 3) fabricanţii acestor piese sînt foarte buni, dedicaţi şi există o industrie bine structurată pentru a furniza mereu piese de calitate; 4) mecanicul e foarte bun profesional, foarte inspirat şi face parte din tagma celor care au fost scăpaţi în scăldătoare cînd erau mici. Căci al 12-lea jucător în fotbal nu e publicul, e norocul. Publicul, mai ales cel român, mai ales după toate prostiile pe care le face care vor duce la jocuri fără spectatori, e al 13-lea. Aşadar, recapitulaţi înşiruirea de mai sus şi vedeţi dacă în vreun fel se poate spune că „industria“ fotbalului de la noi se potriveşte descrierii. Ei? Nuuu?! Păi, atunci despre ce vorbim noi aicea, dom’le?