● Prin aeroporturile europene (inclusiv la noi), a devenit destul de clar că rişti să fii cu atît mai supus întrebărilor şi verificărilor de securitate cu cît ai tenul mai închis. Dacă eşti negru de tot, trebuie să te obişnuieşti, probabil, să-ţi pierzi timpul conversînd de fiecare dată cu poliţiştii de frontieră. Culoarea pielii se vede imediat, în vreme ce culoarea sufletului e mai greu de detectat pe un aeroport, chiar şi cînd e foarte întunecată.

● O stewardesă austriacă, cu uniformă şi ciorapi roşii, semăna leit cu Bette Davis. Nu-ţi puteai desprinde ochii de la mimica ei aproape la fel de fascinantă. Actriţa nu mai e, dar toate astea petrecîndu-se în cer, îţi puteau trece prin minte tot felul de lucruri.

● Cînd auzi un copil mîțîit sau care plînge prea mult, prea deranjant, sînt toate şansele să constaţi că părinţii vorbesc româneşte. De fiecare dată mă întreb care o fi explicaţia.

● Viena e plină de români: turişti, chelneri sau cerşetori. Cum fac şi în ţară, cerşetorii noştri îşi expun şi pe acolo bubele, deformaţiile sau membrele amputate. Se milogesc mieros, insistent şi într-un fel aproape ritualic de trecători să le dea ceva. Cerşetorii nemţi, în schimb (că există şi de-ai lor), mormăie ceva în barbă, de multe ori cu un pahar de plastic în mînă şi uneori dau senzaţia că pot deveni agresivi. Au părul mare şi neîngrijit.

● Discursurile electorale în germană, ţinute de bărbaţi, continuă să stîrnească fiori, cel puţin pentru cei care nu înţeleg limba. Am avut senzaţia asta auzind, în trecere, un discurs în piaţa de lîngă Stephansdom. Mi-am zis că sînt victima clişeelor formate de nenumăratele filme artistice şi documentare cu Hitler. În ziua următoare însă, primul la urne pentru alegerile prezidenţiale austriece a ieşit candidatul extremei drepte.

● În magazinele vieneze se găsesc şi pantofi cu jumătăţi de număr. La noi nu mai există aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu. Nu că în comunism ar fi fost ­vreun fel de rai al încălţărilor (ba dimpotrivă), dar măcar conceptul de jumătate de număr exista. De ce l-am pierdut?

● Dacă stai pe o canapea într-un muzeu circulat şi priveşti o vreme pantofii celor care se preumblă prin sală, poţi descoperi un spectacol extraordinar: balet de oameni prin muzee. Vă mai amintiţi cum sinologul Kien clasifica oamenii cărora nu le vedea decît pantalonii, în romanul lui Canetti, Orbirea? Cu pantofii, aş zice că e şi mai tare.

● Apropo de biblioteca incendiată în cartea lui Canetti, cea de la mînăstirea Melk e bine-mersi, foarte frumoasă şi chiar funcţională, chiar dacă, în Numele trandafirului (inspirat de acel loc), Umberto Eco îi dă foc. Totuşi, cartea despre rîs a lui Aristotel, bineînţeles, nu se găseşte.

● Barocul austriac continuă să-mi pară pe cît de vecin cu kitsch-ul, pe atît de hipnotizant.

● La capitolul muzee şi cărţi, pot spune celor interesaţi că Bărbatul cu barbă albă al lui Tintoretto de la Kunsthistorisches Museum din Viena, cel pe care criticul muzical Reger din romanul Vechi maeştri al lui Thomas Bernhard îl contempla ore în şir, din două în două zile, vreme de mai bine de 30 de ani, este aşezat în colţul unei săli. Adică, nu e în dreptul unei canapele pe care să poţi sta pentru a-l contempla, aşa cum o făcea Reger. Poate că din anii ’80, cînd a fost scrisă cartea, lucrurile s-au mai reaşezat.

● La Laxenburg, unde e o fostă importantă reşedinţă de vară a curţii imperiale din vremea Habsburgilor, am găsit o chelneriţă nostimă din Botoşani. Bacul care te trece lacul funcţionează cu 60 de eurocenţi de persoană. Vizitarea castelului de peste lac e la fel de scumpă ca acum douăzeci de ani. Celebra îngheţată de la Eissalon din Laxenburg e la fel de bună şi mai puţin laxativă decît acum douăzeci de ani.

● Un magazin de pe Mariahilferstrasse se cheamă Sexworld – Spartacus. Spartacus?! Nume mai potrivit pentru aşa o prăvălie nici că se putea imagina.

● La mumok, cea mai importantă galerie de artă contemporană din Viena, am dat peste o expoziţie cu tema „Corp, psihic & tabu“. Ceva greu de imaginat şi greu de privit. La etajele superioare expoziţia merge către un fel de „artă ginecologică“ sau de „sex chirurgical“ şi către expunerea de poze, tablouri şi filme cu maţe şi organe interne omeneşti. Pe scurt: un avangardism scîrbos.

● Caleştile de plimbare de la Schönbrun sau de la Stephansdom au frîne, pe disc, cu etrier acţionat hidraulic, exact ca maşinile. Balega de la caii acestor caleşti se adună în pungi aflate sub coadă. Uneori, însă, mai ajunge şi pe de lături, adică pe asfalt. Dar de acolo o ciugulesc imediat porumbeii. Ce înseamnă o ţară complet tehnologizată şi perfect eco…

● La hotel am urmărit mai mult CNN-ul şi am constatat că parcă sînt mai multe prezentatoare blonde cu ochi albaştri decît erau de obicei în ultima vreme. Lumea se schimbă. Vin la putere conservatorii albi? Sau poate democratele blonde cu ochi albaştri? Să fim pregătiţi.