Modul în care sînt desemnate persoanele, instituţiile şi chiar evenimentele permite de cele mai multe ori variaţii, în care se pot manifesta atitudini faţă de respectivele entităţi: prin alegerea numelui întreg sau fragmentar, prezenţa sau absenţa unui termen de politeţe, identificarea persoanelor prin nume, funcţie, profesie, naţionalitate etc. Există un nivel neutru, al uzului dominant, pe care nici nu-l mai observăm, dar în raport cu care percepem diferenţele semnificative. Cînd se referă la ţara ai cărui cetăţeni sînt, românii o numesc în mod obişnuit România, nu Republica. Desemnarea prin denumirea formei de guvernămînt este evitată, dar nu din teama de ambiguitate: într-un context dat, articolul hotărît ar fi suficient pentru identificarea referentului: în fond, vorbitorii folosesc formele tata sau mama fără teama că s-ar putea produce confuzii cu alţi părinţi decît ai lor. Cînd se referă la unul dintre simbolurile naţionale, românii utilizează curent termenul articulat hotărît tricolorul, iar jucătorii echipei naţionale sînt numiţi tricolorii, fără riscul unor posibile confuzii cu alte drapele tricolore şi cu alţi jucători ai echipelor naţionale.

Termenul republică nu a fost asumat cu adevărat de discursul public românesc, în al cărui subconştient probabil că se păstrează cumva amintirea istorică a instaurării brutale a republicii, asocierea cu regimul comunist. De altfel, chiar în timpul regimului comunist exista o ambivalenţă, termenul apărînd în discursul oficial, în formulele sale lungi şi greoaie de desemnare, dar fiind evitat de supapele naţionaliste. Una dintre schimbările aduse în 1965, odată cu noua Constituţie şi cu reforma ortografică, trecerea de la denumirea Republica Populară Romînă la Republica Socialistă România, a fost percepută pe atunci ca un semnal de afirmare naţională, ca indiciu de deschidere şi de restabilire a legăturilor cu tradiţia, aducînd avantaje de imagine Puterii în căutare de legitimare. Se crease deja obişnuinţa de a decoda dublul limbaj, în cazul dat cel al Puterii: schimbarea denumirii era anunţată cu accent pe Socialistă (pasămite, indicînd o nouă etapă de dezvoltare politică!), dar era citită cu accent pe trecerea de la adjectiv la substantiv – de la Română la România. Se oferea astfel posibilitatea de desemnare direct cu numele ţării, aşa cum s-a şi făcut apoi, în aceeaşi linie a naţional-comunismului („Trăiască România! Trăiască tricolorul!“ etc.).

Cu totul altfel stau lucrurile în alte ţări şi în alte tradiţii. În Franţa, république este foarte frecvent folosit, tocmai pentru că evocă o prioritate istorică naţională, un semn distinctiv; de altfel, desemnarea oficială a ţării este République Française, în Constituţia Franţei se vorbeşte curent de la République şi le Président de la République, candidaţii şi preşedinţii îşi încheie discursurile cu urarea Vive la République! Vive la France! etc. Şi în Italia denumirea oficială este Repubblica Italiana, iar în Constituţie desemnările sînt atît Italia, cît şi la Repubblica; totuşi, în discursul public mi se pare că se preferă Italia. Termenul de desemnare republica e frecvent folosit în Republica Moldova, în primul rînd pentru că face parte din denumirea oficială a statului, dar probabil şi din alte motive. Pot fi la mijloc modele şi tradiţii sovietice, dar poate şi evitarea unei identificări producătoare de confuzii: simplul Moldova ar trimite şi la restul regiunii istorice, din componenţa României. În acelaşi spaţiu cultural, formula limba noastră era şi este folosită de unii vorbitori pentru a evita eticheta înşelătoare limba moldovenească.

Cele de mai sus încearcă să explice de ce sună detul de neobişnuit recursul la termenul republică în declaraţiile unui ministru actual, reluate de presă (cu variaţii în uzul majusculelor): „Astăzi voi trimite la preşedintele Republicii demersul oficial de revocare“ (mediafax.ro); „preşedintele republicii nu respectă Constituţia“ (adevarul.ro); „Este inadmisibil ca Preşedintele Republicii să aştepte demisia Ministrului Justiţiei“ (g4media.ro) etc. Care să fie explicaţia acestei preferinţe? Un automatism verbal, de sursă estică (Republica Moldova) sau vestică (Franţa)? O intenţie depreciativă, o sugestie de delegitimare a preşedintelui? Greu de spus. Altminteri, o căutare pe Google a sintagmei Preşedintele republicii trimite imediat la texte despre Igor Dodon. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).