De cîţiva ani, cînd se apropie perioada Festivalului de la Cannes, o undă de energie străbate suflarea românească. E drept, nu are dimensiunea marilor mobilizări emoţionale din vremurile în care echipa de gimnastică a României pleca, dornică să cucerească lumea, la Jocurile Olimpice. Nu are nici puful patriotic al aripilor de entuziasm naţional pe care plutea selecţionata de fotbal, hăt, demult, cînd mai ajungea la un turneu final. Dar unda asta de energie, care se trezeşte în preajma marelui festival de film, păstrează ceva din orizontul de aşteptări patriotice ale vremurilor în care foamea noastră de identitate se hrănea cu notele gimnastelor şi cu scorurile naţionalei de fotbal. Cîtă vreme spectacolul sportiv al lumii ne conţinea şi pe noi, onoarea noastră terfelită, fie de comunism, fie de capitalismul pe care abia îl descopeream, n-avea cum să rămîie nereperată. Dar, de cînd rezultatele sportive s-au prăbuşit, imperiul entuziasmului nostru naţional s-a făcut, şi el, fărîme. Mai are mici zvîrcoliri de speranţă, cînd regizorii români îşi duc filmele la cîte un festival cu nume sonor. Singurul eveniment care ar resuscita trupul epuizat al bucuriei noastre de a fi români, singurul trofeu care l-ar aduce, măcar pentru o săptămînă, la forma de zile mari a vremurilor trecute, ar fi un Oscar. 

Cu ani în urmă, cînd Universitatea Craiova, Dinamo şi Steaua băgau spaima în marile echipe europene, cînd gimnastele din România produceau entuziasm în Occident, ulcere şi beţii de necaz în Uniunea Sovietică, la noi, euforia succesului se consuma sub capac. Nu ne dădea mîna să ieşim pe străzi şi să strigăm diferite chestii. Atunci nu se striga pe stradă ce-ţi trecea prin minte. Bucuria se manifesta acasă, în cel mai bun caz pe balcon, şi în varianta ei organizată, bine pusă la punct, la televizor, la ştiri, cu imagini înregistrate la sosirea avionului în care se aflau „bravii noştri băieţi“ sau „fetele noastre de aur“. Pentru cîteva secunde, ţara noastră ieşea de sub Republica Socialistă, şi îşi permitea luxul de a fi România. Eram destul de jerpeliţi, umiliţi, mîncam alimente luate pe cartelă, stăteam fără apă caldă şi fără curent electric, dar explodam de entuziasm cînd Craiova îi bătea pe francezii de la Bordeaux, cînd Dinamo elimina SV Hamburg, sau cînd Steaua cucerea Cupa Campionilor. Pe urmă, după 1989, avînd voie să facem orice pe stradă, am dat iama în fîntînile arteziene din centrele oraşelor. Ieşeam să agităm steagul tricolor şi să facem baia ritualică a victoriei, chiar şi la rezultate de egalitate. Era victoria noastră, a tuturor, nu?! 

Rataserăm momentul de simpatie planetară de la Revoluţie, n-aveam mari motive de respect pentru spiritul nostru comunitar, care se încăpăţîna să nu dea semne concrete, descopeream că egalitarismul din comunism s-ar putea să fie mai mişto decît competiţia din capitalism, şi ne lovea apatia care domneşte şi azi. După frica din comunism, venea înrăirea din capitalism, după bancurile cu activişti, veneau legendele despre noua clasă de şmecheri. Driblingurile lui Hagi, la Cupa Mondială din Statele Unite, au fost ultima mare gură de aer. Nu Hagi era cel care le făcea. Noi toţi dădeam gol Argentinei. Noi toţi ridicam tribunele în picioare. Patriotismul nostru legendar funcţiona perfect în faţa tribunelor. Cîtă vreme e lumea cu ochii pe noi, avem o dragoste nebună pentru ţara asta, pentru poporul ăsta „ales de Dumnezeu“. Cum se sting luminile stadionului, cum începe declinul de formă sportivă, imediat se topeşte şi interesul nostru pentru naţie. E vreun reporter prin preajmă? Clipeşte vreun bliţ? Eeeee, se schimbă treaba. Sîntem o mare naţiune europeană. E noapte, e tîrziu, e beznă şi nu ne-aude nimeni? Sîntem un popor de căcat. Poate doar oroarea faţă de ordine e mai mare decît ura pentru orice ocazie de a ne vedea, aşa cum s-ar putea să fim. Cu toate astea, de vreo zece ani încoace, nişte regizori de film de pe aici au început, cu o încăpăţînare neverosimilă, să facă filme despre cum cred ei că sînt şi sîntem. Normal că nu ne-a interesat treaba asta. Noi sîntem Decebal, Mihai Viteazul, Hagi, Nadia, şi Ilie Năstase. Culmea, în filmele noi nu era vorba de aşa ceva. Cu toate astea, au început să apară premii şi selecţii la marile festivaluri. Vechea noastră identificare naţional-sportivă a deshis un ochi. La un moment dat, au început să apară marile premii. Patriotismul nostru a deschis ochii de-a binelea şi a început să facă un joc lejer, de glezne, pentru dezmorţire. Ne-am pierdut fotbaliştii? Nu-i nimic. Ieşim la defilare cu cineaştii. Să se vadă ce lume deşteaptă şi talentată mişună pe la noi. E drept, nu ne place că filmele astea cu atîtea premii povestesc despre ridicolul marilor legende din oraşele mici, despre cum moare un om de azi într-un spital de azi, despre coşmarul avortului în comunism, despre tinerime la puşcărie, sau, pur şi simplu, despre oameni normali, care vorbesc normal. Important e că au primit „premii care arată cît de talentaţi şi apreciaţi sînt artiştii români peste hotare“. 

Deja, dacă trece vreun an, şi filmele selecţionate în competiţii nu se întorc măcar cu un premiu, începem să-i certăm pe domnii regizori, ca pe fotbalişti, să le atragem atenţia că s-au lăsat pe tînjală şi i-a luat prea devreme beţia succesului. Să facă bine să-şi bage minţile-n cap, că, pe-acolo pe unde se duc, reprezintă România. Ne reprezintă pe noi. Păi… ce facem aici?! 

Dacă tot îi încărcăm cu responsabilitatea asta, frumos ar fi măcar să mergem să le vedem filmele. Pot să ne placă, sau nu. Dar primul pas, cel mai normal, ar fi să VEDEM filmele pe care le fac. La cîte meciuri proaste am văzut pînă acum, două ore, la cinema, n-or fi foc. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.