Pe la jumătatea lunii decembrie, uşa cabinetului Decanului Hank se deschise brusc, iar una dintre femeile de serviciu ale Universităţii ieşene îşi făcu apariţia, zîmbind larg şi optimist, asemenea politicienilor în campania electorală: „Domnu’ Dican, primiţ’ cu colindu’?“. Înainte ca „Domnu’ Dican“ să se dezmeticească, doamna în cauză scoase o creangă de brad de la spate şi începu să strige răguşit, izbind totodată, necruţător, în hîrtiile de pe birou: „Să trăiţ’, să fiţ’ bucuros / Ca plopii, ca merii / În mijlocul verii! / Să înfloriţ’ ca un păr / Ca un fir de trandafir / Şi să-mi daţ’ şi mie, colea, ceva!“. Încheie apoteotic şi întinse mîna spre Hank al nostru, care, năucit şi plin de ace de brad, nu reuşi decît să facă o remarcă neutră, în sotto voce: „Da’ parcă nu-s aşa colindele... Şi nici măcar Sorcova...“ Apoi, scoase, blazat, o bancnotă de cincizeci de lei din buzunar şi o înmînă, resemnat, femeii surîzătoare. Mai apucă să o zărească ieşind vioi din încăpere, în timp ce îi arunca un „Să trăiţ’!“ energic peste umăr. 

Întrucît episodul vi se pare, fără îndoială, suprarealist, trebuie să-i inoculez cîteva elemente lămuritoare. Ca în filmele americane, voi da ceasul înapoi, inscripţionînd, în cîmpul vizual al fiecăruia dintre dumneavoastră, precizarea cu „ani în urmă“. Aşadar, cu ani în urmă, Hank (Horia pe numele lui real) devenise un fel de Sfînt Patrick al personalului administrativ din Universitate, din raţiuni aparent obscure. Spun „obscure“, întrucît altor colegi de-ai săi nu li s-a întîmplat ceva similar. Cine îl cunoaşte bine pe Hank va accepta uşor faptul că o explicaţie – convingătoare – la întreaga tărăşenie există. Dacă un personaj de-al lui Caragiale avea porecla „Titircă-Inimă-Rea“, lui Hank ar trebui să i se zică „Hank-Inimă-Bună“ ori măcar „Hank cel Bun“. El a fost dintotdeauna genul de individ care nu putea spune „nu“ celui din faţa sa, oricît de nepotrivite sau obraznice ar fi devenit, la un moment dat, cererile acestuia. De aceea, oamenii mergeau cu solicitări de tot felul la Hank, mizînd pe un tratament solidar şi încurajator. 

Cum observam, personalul administrativ universitar dezvoltase, în mod special, o simpatie deosebită pentru Decan, vizitîndu-l, frecvent, cu mici solicitări financiare. Unii îl doreau girant la colosale împrumuturi bancare, alţii cereau, pur şi simplu, bani pentru perioade mai scurte ori mai lungi de timp. Cum Hank nu avea inimă să-i refuze, vestea descinderii unui om providenţial în Universitate se transmise cu viteza luminii, treptat, şiruri nesfîrşite, cu iz medieval, din staff-ul TESA, perindîndu-se, cu mîna întinsă, pe la uşa „chiliei“ noului Sfînt Patrick. Pelerinajele acestor „orbi“, „surzi“, „şchiopi“ şi „demonizaţi“ aveau o soluţie unică la multiplele lor tragedii: „un mic împrumut“. Hank scotea, împietrit, bancnotele şi le împărţea cu conştiinciozitate (îi intrase chiar în reflex ca, seara, să schimbe banii mari, pentru a beneficia dimineaţa de cît mai mult „mărunţiş“). Mai nou, nici nu mai asculta lamentaţiile justificatoare ale numeroşilor lui „creditaţi“, mulţumindu-se să facă gestul „donator“ şi să iasă, discret, din „încercuire“. De altfel, am convingerea că, pas cu pas, şi discursurile „împrumutaţilor“ se simplificaseră dramatic, ajungînd la clasic-eficientul „dă-ş’ mie!“ 

Se înţelege, contextul părea decupat din romanul The Confidence Man al lui Melville. Aidoma protagonistului american, „prigoniţii soartei“, de pe coridoarele academice, îl tapau pe Hank de bani, „uitînd“ să mai returneze împrumutul. Personal, am mari dubii că lucrau, de la primul pînă la ultimul, cu adevărat, în Universitate. Nu era exclus ca unii să fi îmbrăcat numai halatul alb şi să vină la Hank, zgîlţîindu-se, maladiv, din toate încheieturile. În sfîrşit, Hank însuşi rezumă, într-o zi, extrem de plastic, burlescul situaţiei: „Dacă, prin absurd, m-ar bate vreodată gîndul să-mi recuperez sumele pierdute, angajînd intervenţia coercitivă a sistemului, ce-aş putea face concret? Să mă duc la directorul general şi să-i spun să mi-o aducă pe femeia de serviciu, mică şi negricioasă, avec une petite moustache? Sau s-o cheme pe aia masivă, cu privire de fugar afghan?“. Ca atare, Hank a trecut la măsuri radicale. A refuzat „să mai cotizeze“, zicînd tuturor „amărîţilor“ că a secat „cornul abundenţei“. S-a „înrăit“, cum ar veni, „Hank-Inimă-Bună“, privind fioros în dreapta şi stînga, călcînd apăsat-ameninţător în orice împrejurare. 

Totuşi, aşa cum sîngele apă nu se face, nici bunătatea nu devine răutate peste noapte! Acesta este, în ultimă instanţă, principiul motrice al cerşetoriei. Cu mic, cu mare, închinătorii noului Sfînt Patrick au trecut, ca atare, la „planul B“. Au început „să-l felicite“ pe Hank cu ocazia tuturor sărbătorilor existente şi inexistente (cineva i-a urat „La mulţi ani!“, de pildă, „la împlinirea frumoasei vîrste de şaizeci şi unu de ani, patru luni şi nouă zile“). Odată „felicitările“ primite, „urătorii“ se aşezau, cuminţi, lîngă zid, aşteptînd. Nu dura mult, bineînţeles, şi îşi primeau bancnota. Cu puţină vreme în urmă, am mers la Decan pentru o semnătură urgentă. M-am oprit, perplex, în faţa biroului şi mi-am ţinut, cîteva secunde, respiraţia. Prin uşa întredeschisă, am văzut două femei în halate albe, dansînd în jurul lui, cu pungi de plastic pe cap, găurite în dreptul nasului şi al ochilor. Cîntau, foarte sonor, „ţa-ţa-ţa, căpriţă, ţa!“, pe cînd Hank cel Bun, cu o încremenire de erou antic pe figură, se scotocea prin buzunare după o hîrtie de o sută.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de limba engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.