L-am văzut deunăzi, pe coridoarele Universității, extrem de trist, pe colegul meu de la Filozofie, profesorul Pablo Pidmeu Pelicanu (cunoscut și ca „PPP-ul poststructuralist“!), cel mai mare gînditor deconstructivist român, format direct, nemediat în vreun fel, din ideologia lui Jacques Derrida. Porecla amintită („PPP-ul“) îi venea tocmai din această descendență filozofică pe care și-o asuma aproape fanatic. L-am întrebat, se înțelege, de ce era așa de abătut. Răspunsul lui sec – „M-a părăsit soția și a luat și copiii cu ea!“ – m-a tulburat profund, întrucît o știam bine pe doamna Pidmeu Pelicanu și nu o credeam a fi genul „divorțabil“ (în regim de urgență). După un răgaz meditativ, Pablo a decis să-mi spună cîte ceva despre drama prin care trecea. „Mi se trage de la poststructuralism“, și-a început el povestea. „Am fost un deconstructivist avant la lettre, înainte să am vreo tangență cu opera lui Derrida. Sînt mărturia vie, proba istorică a faptului că filozofia autorului Gramatologiei nu e doar o teorie. Deconstructivismul a constituit plămada biografiei mele. Descoperindu-l pe Derrida, nu am făcut decît să dezvolt semnificații, contururi analitice pentru niște realități concrete care se derulau deja plenar în existența mea… Am trăit o copilărie definită de diseminare, de migrarea perpetuă a centrelor, așa cum descrie marele Jacques limba, lumea, istoria. Însăși identitatea mea a fost duală, dar nu în formă schizoidă, ci diseminată. Părinții mei și-au preluat unul altuia numele de familie. Pidmeu, tata, a devenit Pelicanu, iar Pelicanu, mama, a ajuns Pidmeu. Am resimțit asta mereu ca pe un transfer de centru, ca pe o mișcare dinspre un reper către altul, finalitatea fiind o variantă de consubstanțializare, de simbioză, de complementaritate a nucleelor unei rețele infinite de semne. Argumentul? Păi, chiar maniera variată – diseminată, iată, ea însăși! – în care mă porecleau colegii la școală. Cînd Pigmeul Pelican, cînd Pelicanul Pigmeu, cînd numai Pelican sau numai Pigmeu, cînd Pigmeoid ori Pelicanifer. O veritabilă deconstrucție identitară care mă fascina și mă determina să accept fericit pînă și șuturile ce însoțeau, de regulă, respectivele apelative…“

Comportamentul alor mei era, intuitiv, poststructuralist. Ce spunea tata disemina, prin mine, într-o altă variantă de reprezentare semantică pînă să fie preluat și de mama, iar ce afirma mama se convertea – tot prin intermediul meu, desigur, pentru că eu jucam rolul catalizatorului din rețea! – într-un semn nou de comunicare. Pînă la urmă mîncam bătaie de la amîndoi, însă mă bucuram enorm. Miza migrării dintr-un spațiu în celălalt rămînea prioritară. Aveam sentimentul că plutesc pe o mare de semnificații relaționate, unde absolut totul părea posibil. O călătorie fără sfîrșit, a descentralizării nemărginite. Deconstrucția ad infinitum, cum o numește Derrida. Pot constata că, de mic, am descoperit cumva elixirul vieții eterne, deoarece, în interiorul acestei diseminări, se revela o dinamică perpetuă. Astfel m-am întîlnit cu Jacques și cu vizionarismul lui manifest, cel care a dat consistență ideologică universului meu consolidat, în prealabil, empiric. Nu am abandonat nici dimensiunea biografică a poststructuralismului. Am convins-o pe nevastă-mea (care era Lenuța la ea de acasă!) să-și schimbe prenumele, în acte, în Pablita. Devenea Pablita Pidmeu Pelicanu, centrul meu identitar diseminat, dar, în egală măsură, complementar. Pe copii i-am considerat treapta următoare în procesul migrațiilor infinite, noile centre de ilustrare a rețelei noastre de semnificații. Băiatul, care are acum 17 ani și e baschetbalist de performanță, a devenit Pavle, iar fata, de 14 în prezent, Pavla. Elementele contemporaneității în construcția inițiată de părinții Pidmeu și Pelicanu… Nu m-am limitat doar la atît, cu siguranță! Am pus toată istoria noastră, tot tumultul nostru existențial în ecuația poststucturală. Am intervenit în felul în care mîncam și în care trăiam. Mobilierul din casă a fost mereu integrat unei scheme de centre complementare. Dormeam, de pildă, fiecare cu capul la picioarele celuilalt, ca într-o rețea. Mai mult, consumam alimentele doar după un proces de diseminare, care implica trecerea lor dintr-o stare în alta, de la proaspăt la alterat. Două centre ale aceleiași realități… Ei, și brusc îi văd pe toți trei, alaltăieri, că-și fac bagajele să plece. Am încercat să-i opresc…“

Pidmeu Pelicanu a oftat și apoi a revenit: „Gigantul de Pavle mi-a tras un cap între ochi. De atunci am început să percep obiectele în dubluri. Dincolo de tristețea momentului, trebuie să remarc detaliul deconstructiv al fenomenului – și vizual, mă aflu acum în poststructuralism!! Uite, vorbind cu tine, mă adresez unui Codrin diseminat. Codrin unu și Codrin doi. Privesc mai ales către cel dintîi, întrucît mi se pare mai prietenos. Codrin doi stă de parcă s-ar pregăti să-mi ardă cîteva peste bot…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: Jacques Derrida, wikimedia commons