Paul Anghelescu e profesor. Și nu predă orice. Predă matematică. Și nu e orice profesor. Ci un profesor excelent. Și nu predă oriunde. Ci într-unul dintre cele mai bune colegii ale urbei.

Paul Anghelescu are 40 de ani, e divorțat de vreo zece și are o fată. A lăsat fostei neveste și copilului apartamentul și o mașină. A reușit să-și cumpere alt apartament, nu cine știe ce, trei camere, mobilate decent, 60 m2, a reușit să-și ia și o mașină. Muncește mult la școală, zilnic pînă seara, acasă meditații, mai scrie cîte o culegere pentru vreo editură și cîte o mică cercetare didactică. E membru important al Societății de Științe Matematice din România și trimite constant la Gazeta matematică probleme cu rezolvări.

O singură problemă nerezolvată are Paul Anghelescu: e singur. N-a mai reușit. De iubit, a mai iubit. A iubit-o pe Angela, secretara liceului concurent, după care a așteptat cîțiva ani să divorțeze, pînă cînd l-a părăsit, că soțul ei se hotărîse să-și construiască o casă. Apoi a iubit-o pe Dorina, profesoara de biologie de la școala gimnazială de lîngă blocul lui, care-i promitea că deja s-a înțeles la notar cu soțul ei, om de afaceri, și că urmează doar să-i verse ăla vreo două sute de mii de euro în cont, cît i-ar reveni ei la partaj. Asta pînă l-a părăsit, odată ce soțul ei a aflat și Dorina s-a răzgîndit, l-a părăsit pe Anghelescu. Apoi n-a mai prea iubit, că nu s-a mai ivit. Și-a văzut de școală, de copil, de meditații, de Gazeta matematică.

Acum însă, în februarie, pare că norocul i-a surîs. Cu numele Maria. Frumoasă Maria, divorțată, deci liberă, cu un copilaș de gimnaziu, profesoară și ea de matematică, nici nu știe cum de nu li s-au întîlnit pînă acum căile. Maria stă la casă, căci fostul soț e avocat, deh, are o mașină mai micuță, dar mai nouță, mai predă la un club privat matematică pentru excelență, iar meditații dă mai puțin. Căci nu-i mai nici ajunge timpul, nu are nici atîta nevoie, plus că are copilul de crescut. Acum, Paul e fericit, are sentimentul împlinirii, al echilibrului, al vieții cu rost. Căci, vorba poetului – Paul citește cînd are timp, chiar dacă e profesor de mate –, numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.

E drept, nu-i prea place că ea se codește să iasă în public, dar sigur o să treacă și asta cînd vor mai crește copiii. E aprilie, începe să se simtă vara, și Paul simte dorința unei vacanțe, în sfîrșit, pe gustul lui, cu soare, undeva în străinătate, dar ceva nepretențios, cu liniște și plimbări, cu vin bun la cine romantice, cu cărți și mai ales cu Maria. Fără Gazeta matematică. Are ceva bănuți puși deoparte. Îi propune Mariei, într-o seară, dar ea dă din colț în colț, că să mai vedem, că e mult pînă la vară, iar Paul nu insistă, nu vrea să forțeze nimic, prea e bine totul.

E mai și Maria și-a strîns într-o zi lucrurile pe care le avea în apartamentul lui Paul. L-a anunțat printr-un mesaj: m-am îndrăgostit. A aflat apoi, un medic, estetician. Paul își trimite problema cu rezolvare la Gazeta matematică, duce anul școlar pînă la sfîrșit, pregătește elevii pentru Bac și nu se mai gîndește la vacanță.

Colac peste pupăză, taman la o zi după încheierea școlii, lui Paul i se strică mașina: e veche, s-au cam copt toate în ea. Turbina, alternatorul și alte mărunțișuri, așa că Paul scoate scurt 4000 de lei din buzunar. Nu se mai gîndește la vacanță. Dar la vacanța lui se gîndește statul. Așa că, atunci cînd vine la școală să-și predea catalogul și să scrie în registrul matricol, simpatica secretară îi dă bonurile de vacanță: valoare de 1200 de lei, poate săptămînile viitoare primesc și restul de 200 de lei. Paul Anghelescu le ia și semnează. Întoarce pe toate părțile teancul cu bonuri. E albastru și pe prima filă scrie că pînă și el, Paul, e mai aproape acum de concediul binemeritat. Se uită în dreapta și în stînga. În secretariat a intrat Maria. Altă Marie, colega de geogra. Frumoasă și elegantă, cu rochiță galbenă, toată un zîmbet și o coafură. Măritată cu un economist de la bancă. Îi zîmbește și îi face loc. În spatele Mariei, Geanina cu Silvan, soțul ei, profesorii de muzică și de desen. Îi observă lui Silvan cămașa demodată, veche de un veac, și Geaninei, cu care a fost coleg încă din generală, fusta decolorată, de stofă gri. Mergem cu bonurile astea la Călimănești sau la Olănești, unde-om găsi locuri, îl anunță Silvan.

Paul iese. Pe coridor, dă nas în nas cu Vasile. Proful de istorie. Îl salută jovial, unde mergi cu bonurile, Paulică? Vasile e altă generație, mai are cîțiva ani pînă la pensie, l-a lăsat de mult nevasta pentru un universitar, și poartă o bluză subțire, scămoșată, prin care i se conturează discret abdomenul cu o burtică decentă. Paul dă din umeri. Se gîndește: dar ce, vrei să mergem împreună? Halal ne-ar fi, nu ne-ar sta rău, la Olănești, jucînd table ca burlacii. O ia spre ieșire și se oprește în poarta colegiului. Respiră aerul de vară și-și simte în buzunar bonurile de vacanță. Voucherele. 1200 de lei. Dar nu va merge nicăieri, vara asta. Poate vara viitoare va fi mai norocos. Sau va merge poate, cîteva zile, cît ajung bonurile, cu fiul lui, la Felix, la 2 Mai, undeva, dacă prinde locuri. Pe-acolo sigur nu o întîlnește pe Maria. Sigur ea merge cel puțin prin Italia, prin Spania, ceva.

Capul sus, Paul! 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Foto: wikipedia commons