Într-un Dosar despre cîrciumi al Dilemei de prin anii ’90 scria că e bine să eviți restaurantele cu acordeon. Era valabil poate mai demult, fiindcă astăzi n-am mai prea văzut acordeoane prin restaurante și vorba aceea: nici acordeonul nu mai e ce-a fost odată. Țara s-a umplut de cîrciumi de toate felurile. În marile orașe s-au înmulțit ca ciupercile, pe model aproape occidental. Terase, bistrouri, cafenele, fast-food-uri, trattorii, pizzerii, mici cîrciumioare intime, restaurante exclusiviste etc. Poți zice că, în sfîrșit, ne-am sincronizat. Numai să nu te uiți prea atent la detalii sau să mergi prin zonele mai profunde ale României, unde poți găsi încă destule restaurante rămase parcă neschimbate de pe vremea comunismului. Acolo unde chelnerii se mișcă apatic și ți se oferă acel meniu standard, despre care cîrciumarii își închipuie probabil că trebuie servit într-un restaurant. Adică rețetele încremenite ale anilor ’80, gen șunculițe răsucite, măsline și telemea sărată drept antreuri, ciorbă de pui sau de văcuță cu ardei iute la primul fel, șnițel cu piure sau cartofi prăjiți la felul doi și clătite ori papanași la desert. Nu că n-ar fi bune și astea, dar… În multe asemenea localuri, dacă ceri o simplă limonadă, te poți trezi cu scuza că s-a terminat. Se subînțelege cumva că „limonada ți-o faci matale acasă singur, dacă vrei să storci lămîia, că noi aici ne ocupăm cu lucruri mai serioase“.

În fine, chiar prin restaurante destul de bine cotate din București m-am confruntat recent cu situații de-a dreptul comice. Cineva a comandat cinci mici, dar i s-a spus că porțiile sînt de trei. Deci, ori trei, ori șase, în cazul în care comanzi două porții. Cinci nu se poate pentru că bucătarul nu vrea să se încurce la rețetar. Și fiecare porție vine automat și cu cartofi prăjiți. Pînă la urmă, cei de la masă au făcut tot felul de combinații și împărțeli, micii la unul, cartofii la altul, așa încît cererea totală să ajungă la un numitor comun cu socotelile fixe ale bucătarului și nimeni să nu rămînă nemulțumit. Mă gîndesc că, în final, distracția asta a noastră o fi apărut cumva și pe nota de plată, fiindcă una e doar să mănînci și alta e să te și distrezi.

Un necaz contemporan mai serios e însă cel al rezervărilor. Probabil că astăzi, în locul recomandării cu acordeonul, ar fi de făcut aceea că de evitat sînt restaurantele cu prea multe mese rezervate. În acestea, ai impresia că sînt așteptate persoane mult mai importante decît tine, client ocazional, care în nici un caz nu poți spera să beneficiezi de același tratament. Uneori sînt mese pe care nu le vezi niciodată ocupate, dar pe care eticheta „Rezervat“ zace în permanență, în mod oarecum preventiv, pentru cine știe ce importante și neprevăzute vizite de protocol. Știu ei mai bine. După asemenea experiențe, poți înțelege cînd încerci să rezervi o masă prin telefon și ți se spune că politica localului e de a nu rezerva mese și de a aplica democraticul concept „primul venit, primul servit“. Ce nu mai poți înțelege este cînd ajungi într-un restaurant care se laudă cu o astfel de practică și descoperi că pe unele mese scrie totuși „Rezervat“. O meteahnă înrudită și foarte bine înrădăcinată după Revoluție e aceea a localurilor care par înființate doar pentru clanul și amicii patronului. Locuri în care dacă nu-l cunoști pe șef sau n-ai fost coleg de școală cu chelnerița, te simți ca un intrus. Pentru mulți proprietari sau administratori, pare foarte greu de înțeles temenul „public“. Adică ideea că un local este prin definiție o instituție publică, deschisă fără discriminare publicului larg și al cărei deținător e obligat să se comporte după anumite reguli și nu chiar ca pe moșia proprie.

Trec peste neplăcerile cu chelnerii obositori, cu cei uituci sau nesimțiți. Le știm cu toții. Mai observ doar că, prin țară, POS-ul pentru plata cu cardul e încă o raritate și că există destui cîrciumari care tot se mai tem că, odată cu acest aparat, își vor pierde tradiționalele bacșișuri.

Dar să nu uit tocmai formula cea mai importantă și mai enervantă a ultimelor decenii din restaurantele românești: „Serviți și pîinică?“