Era opt dimineaţa şi un soare cu dinţi. Dintr-un Peugeot destul de vechi au coborît un om de peste 70 de ani şi două doamne cam de aceeaşi vîrstă. El purta un fes roşu cu creastă şi ciucure, ele aveau pantaloni negri de lînă. Mici simboluri ale apartenenţei la o generaţie în ale cărei vremuri de glorie se purtau altfel de echipamente de schi. Altminteri, aveau clăpari moderni şi beţe Leki cu gardă de protecţie galbenă. Bronzatul şofer a dat jos cu meticulozitate schiurile de pe acoperişul maşinii, făcînd glume în nemţeşte cu însoţitoarele sale. Erau printre primii care urmau să urce în acea zi pe crestele orbitoare de deasupra văii Oetz-ului (acolo unde în anii ’90 au fost găsite cele mai vechi rămăşiţe – de peste 5 milenii – ale unui trăitor din Europa, îngheţat şi perfect conservat, care a primit numele de Otzi). Scena cu pensionarii sportivi îmi evoca tihnitul şi bine socotitul mod de viaţă al persoanelor în vîrstă din Occident, stil pe care lumea de la noi îl invidia în anii comunismului (cînd abia dacă-l intuia din felul în care aceştia veneau în grup cu autocarele pe litoralul nostru). Eu îi invidiam pe cei trei, chiar şi în acel moment, pentru că vacanţa mea tocmai se terminase. Şi pe drum spre aeroport, am observat că staţiile de autobuz erau pline de pensionari cu schiuri pe umăr. Ei mai folosesc încă autobuzele, ca nişte oameni sprinteni şi normali ce sînt. Gîndul mi-a fugit şi la bunica blondă pe care o zărisem în prima seară pe autostradă, în paralel cu maşina noastră, la peste o sută de kilometri pe oră, prin geamul luminat al rulotei sale, în timp ce-i dădea unui copil să mănînce cu linguriţa. Tehnologie şi viteză plus tihnă. Ce viaţă!  

Anul trecut văzusem la Ischgel, în telecabina dinspre Samnaun, o cucoană (probabil elveţiancă) de peste 80 de ani. Subţire şi plină de riduri, purta un costum negru, scump. Pe schiurile ei nu scria Atomic ori Salomon ori Fischer ori Head ori Elan ori Rossignol, ca la toată lumea. Nu scria nimic, iar suprafaţa lor părea argintată, ca o oglindă, de te puteai privi în ele. Erau schiuri din acelea realizate de designeri de modă, de fiţe, cum am zice noi. Schia uşurel, dar onorabil. Am mai văzut-o pe pîrtii şi mai spre seară, semn că  rezista o zi întregă. Genul de om care nu renunţă la sport pînă în cea din urmă zi pe care i-o dă  Dumnezeu. În sfîrşit, mi-am amintit şi de vorbitorul de română cu accent maghiar, din urmă cu două zile, din telescaunul ce urca spre altitudinile ameţitoare dinspre vîrful Schwarze Schneid, care ne-a întrebat de unde sîntem. A intrat în vorbă confirmîndu-ne ceea ce observasem şi noi, că prin toate staţiunile austriece sînt mai mulţi români ca niciodată. „Domnule dragă, parcă în orice telescaun sau telegondolă dai de cineva din România. Atenţie la ce vorbiţi pe aici.“ Ne-a mărturisit apoi că şi el face parte dintr-un grup de 150 de pensionari care au venit cu un autocar din Cluj. „Mîine plecăm, dar peste două săptămîni o pornim iarăşi. Toate 150 de persoane. Zburăm cu avionul la Bergamo şi de acolo, mai departe, un autobuz ne duce pînă în La Léchère, pe lîngă Grenoble, dacă ştiţi dumneavoastră. Îi un loc aşa de fain... Şi toată treaba costă numa’ 300 de euro. Să ştiţi că nu mai schiez de 20 de ani în România, deşi am chiar un amic care şi-a construit o pîrtie lîngă Cluj. Mă tot invită acolo. Numa’ că îi doar un cablu nenorocit, o mizerie, nu altceva. Pe deasupra îi şi scump.“ 

Telescaunul tot urca şi omul povestea. Avea bucuria să meargă oriunde se putea schia şi timp berechet fiindcă era la pensie. Dar ce pensie, de! Ne-a spus că înainte de călătoria la Léchère mai avea de făcut şi o altă escapadă montană cu copiii săi care urmau să vină în vizită din America. („Ei, aşa poate se mai explică treaba cu banii“, ne-am zis noi în gînd). „Copiii nu au timp să stea prea mult – a continuat el –  aşa că nu mergem decît un weekend pînă la Maribor în Slovenia, cu maşina, că e destul de aproape de Cluj. Acolo o să ne coste însă ceva mai mult, că am rezervat camere la un hotel de cinci stele.“ Am prins a mă foi în loc şi începuse deja să mă bată gîndul să-i fac omului vînt din telescaun. M-am mai liniştit la ideea că poate minţea. Prea avea limbariţă. Norocul lui că telescaunul a ajuns la destinaţie înainte să-mi pun planul în aplicare. Spre stupoarea noastră, omul a pornit pe pîrtie ca din puşcă. Schia de ziceai că-i Jean-Claude Killy. Chiar dacă nici eu nu mă cred mai prejos decît Franz Klammer, nu l-am mai putut prinde din urmă, iarăşi, spre norocul lui, că cine ştie ce s-ar mai fi întîmplat. Apoi mi-am zis că să ne dea Dumnezeu la mai mulţi pensionari dintr-ăştia ca el, care să ne enerveze aşa, şi nu altfel. Să ne facă, adică, invidioşi şi să ne dea speranţa că viaţa poate reîncepe şi după 60 de ani.