Patriotul imposibil
Spre finalul vieții sale, dl Neagu Djuvara făcea afirmații tulburătoare. Oricum, îndrăzneala intelectuală nu i-a lipsit niciodată. Îmi amintesc că modul său de a povesti celor mai tineri istoria românilor sau argumentul pentru teza identității cumane a Basarabilor au stîrnit polemici aprinse. În plus, să admiți în 2017 că ți-a cam plăcut de legionari à l’époque cere curaj, nu glumă. Dar afirmațiile din ultimii ani ai dlui Djuvara la care mă refer nu sînt acestea. Recurent, în interviuri sau în conversații despre care știa că vor ajunge la urechea cetății, dl Djuvara vorbea despre modul în care este croită Europa de azi, despre raportul dintre micile națiuni (precum e a noastră) și marele proiect al Uniunii, despre identitate. Aceste idei ale domniei-sale treceau drept învechite și cam naționaliste prin multe medii bine agiornate. Pe de altă parte, stîrneau entuziasmul masei largi de cititori. Succesul de care se bucura dl Djuvara, afecțiunea cvasi-generalizată a cititorilor săi, se explică și prin faptul că avea acest curaj de a spune lucruri în răspăr cu discursul progresist, corect din toate punctele de vedere.
Acum, că a murit, încerc să-l regăsesc în vorbele lui și dau, mai ales, de o îngrijorare conservatoare pe care, în ultimii ani, o arăta curajos. Las la o parte, precum cojile unei cepe, ce spun acum alții despre domnia-sa: „reacțiile“, bocetele, lamentările din proximitatea sicriului, mesajele îndoliate, exercițiile de stilistică de ferpar, flotările melancolice și genuflexiunile tragice, apelurile la Dumnezeu, în fine, cele deja de rigoare cînd mai moare cîte cineva important de pe la noi. Notez, însă, că nimeni nu-i pune la îndoială atașamentul față de România. Patriotismul, mai exact.
Profit că moartea cuiva ca dl Djuvara scoate la iveală, pentru o zi, vorbe, interviuri, prezențe de-ale lui pe care, poate, le am trecut cu vederea cînd s-au întîmplat. Îl caut pe dl Djuvara prin aglomerația care s-a iscat la catafalcul lui și, grație acestei prese pline de păcate, îl pot regăsi. Una dintre afirmațiile sale finale, care sintetizează cumva crezul său de bătrînețe și care este tulburătoare, așa cum ziceam la început, am găsit-o într-un album, intitulat 100 români de centenar, realizat de dna Floriana Jucan. Printre cuvintele pe care le-a rostit pentru acest album, dl Djuvara a zis: „Ceea ce mă izbește astăzi cel mai mult este faptul că patriotismul nu mai este posibil.“ El, patriotul, spune asta.
De vîrsta României moderne, dl Djuvara a fost martor al tuturor formelor de trăire a românismului. De la cel pur și înaripat la cel propagandistic și brutal, de la cel cinic la rușinea sau lehamitea de a fi român – le-a văzut pe toate. A observat, desigur, și lecțiile de trăire a românismului pe care, în diferite vremuri, intelectualii de substanță ori articlieri efemeri le-au dat poporului năuc, numai suflet. Trecînd prin toate, la final de prim veac, dl Djuvara spune că trăim vremuri în care patriotismul nu mai e posibil. Se vorbește, bag de seamă, despre moștenirea pe care ne-a lăsat-o dl Djuvara. Ei bine, după mine, analiza unei vorbe ca aceasta („Ceea ce mă izbește astăzi cel mai mult este faptul că patriotismul nu mai este posibil“) și a altora la fel este marea sa moștenire pentru noi.
De ce, adică, un om care a iubit România ne spune, în 2017, cînd mergea pe 102 ani, că patriotismul nu mai e posibil? Dl Djuvara, de felul său, nu livra mesaje încifrate. El însuși explică, în fragmentul din care am extras fraza și, mai pe îndelete, în alte părți, de ce nu mai e posibil patriotismul. Vremurile nu te mai lasă să fii patriot. Mai întîi, pentru că țările se identifică acum cu guvernele, și nimănui nu-i vine să iubească sau, la limită, să se sacrifice pentru un guvern. Apoi, pentru că proiectul unității europene are ambiția de a produce o nouă identitate: nu mai ești român, ești european. Atîta este de puternic acest discurs, că ai ajuns să fii suspectat imediat de antieuropenism dacă spui că iubești România. Altfel, toate datele obiective îți arată că nu poți să fii în aceeași categorie cu neamțul sau cu olandezul. „Nevoile și neamul“ și „tot ce mișcă-n țara asta“ sînt atît de diferite de ceea ce presupune integrarea în Occident, încît pare dificil să găsești numitorul comun. Pare că ce e Europa în mintea unui român diferă foarte mult de Europa din mintea unui occidental. În fine, nu mai poți fi patriot din simplul motiv că stindardul patriotismului a fost confiscat de oameni care dăunează grav țării. E clar, să te afirmi ca onest patriot român e tot mai greu. Dar de ce i s-o fi părut dlui Djuvara că e imposibil? Un răspuns răsare timid în mintea mea. Poate pentru că binele României depinde tot mai mult de alții, adică de protectorii ei, și tot mai puțin de noi înșine? Poate pentru că sîntem atît de defecți (tot dl Djuvara insista asupra modului în care comunismul ne-a deformat pentru totdeauna!) încît facem rău țării crezînd să-i facem bine? Nu știu, complicată chestie…
În orice caz, pentru mine moartea dlui Djuvara a însemnat moartea ultimului cunoscut al meu care l-a ascultat pe Enescu cîntînd la vioară, pe viu. Acum un an, trăiau doi cunoscuți de-ai mei care avuseseră marele privilegiu: dl Djuvara și dl Viorel Cosma. Acum, nu mai știu nici un om viu care să poată spune „am auzit vioara aceea cu urechile mele“. Într-o după-amiază, la librăria Humanitas de lîngă Cișmigiu, dl Djuvara a povestit cum a ajuns într-o zi direct de pe frontul rusesc în sala Ateneului, la un concert Enescu. Dimineața era undeva prin Bug, îmbrăcat într-o uniformă murdară și ponosită, prin praf și arșiță. A căpătat neașteptat o permisie pe care credea că o va consuma la Iași, dar a găsit întîmplător un avion care zbura de pe front direct la București și a apărut în ușa casei sale, neașteptat cu totul! Exact în acea seară, soția lui avea două bilete la Ateneu, la un concert dat de Enescu. Firește, soția lui a anulat invitația pe care o făcuse unei prietene și l-a luat pe el. Așa că a dat jos hainele oribile de soldat, și-a pus smokingul și a mers la Ateneu, unde Enescu a cîntat, după mărturia sa, dumnezeiește. A povestit asta cu lacrimi în ochi, retrăind aievea tragedia războiului și miracolul concertului.
Nu mă pot opri să mă gîndesc că, odată cu moartea dlui Djuvara, am pierdut legătura vie, adevărată, cu sunetul muzicii făcute de Enescu – cel mai nobil patriot român al secolului XX. Poate de aceea patriotismul nu mai e posibil. Nu mai avem de unde să-l aflăm…
