Cînd pui cinci patinatori profesioniști pe patine din metatarsiene de cal, te temi că patinoarul italian unde are loc experimentul se va transforma într-un fel de accelerator de particule. Rezultatul, mult mai modest, a fost doar o oarecare înțelegere a felului în care funcționau patinele preistorice de os. Într-o oră, oamenii au făcut cu ele 4 km, ceea ce pare puțin, patinele fiind azi cel mai rapid mijloc ieftin de locomoție, afară de bicicletă și de căderea liberă. E totuși o distanță mai mare decît poți face pășind pe gheață sau prin zăpadă mare. Patina de os are o suprafață de contact cu gheața foarte lată – 14 mm pentru cele din studiu, în loc de, să zicem, 1 mm la o patină modernă. Propulsia trebuie să fi fost asigurată de brațe, înfigînd în gheață un băț cu vîrf ascuțit, cu mișcarea de la schi, în vreme ce picioarele nu se ridicau nici o clipă de pe gheață (metoda e pomenită abia în descrieri arabe medievale). Te-ai aștepta în cazul ăsta ca toate patinele să fie curbate în sus la vîrf, ceea ce totuși nu se întîmplă. Poate că gheața rîurilor și lacurilor era mult mai fină atunci, neieșind din ea gîturi de sticlă din plastic.

Patinele preistorice de os, descoperite arheologic mai peste tot în Europa cu ierni cît de cît respectabile, de la Londra la Bîrlad, sînt uneori din oase de vacă, dar de obicei din oase de cal, și aproape întotdeauna metatarsiene sau metacarpiene. (Metacarpianul, la om, este unul din oasele palmei; la cal, e acel os de la piciorul din față cuprins între genunchi și chișiță. Atîta că „genunchiul“ ăsta corespunde gleznei noastre, dată fiind nesfîrșita segmentare a piciorului calului, care merge tot timpul literalmente în vîrful degetelor).

Cele mai vechi patine vin din lacurile elvețiene și au cam 5000 de ani vechime. Patine neolitice, curios poate, par să nu fi existat, deși tehnica nu lipsea; și eu aș putea să fac o patină de os, darămite un profesionist din neolitic. E drept că n-aveau cai, dar aveau oase metapodale de vacă sau de cerb. La fel, tot curios, lumea nu s-a gîndit milenii de-a rîndul să adauge o lamă de metal unei patine de os sau de lemn, deși n-ar fi fost nici o problemă să se facă asta. (Vă gîndiți uneori, așteptînd la poștă, ce ponturi ați putea să le vindeți celor vechi dacă v-ați întoarce în timp? Idei simple și salvatoare, cum ar fi să se fiarbă apa pentru prevenirea holerei? În epoca bronzului, eu aș inventa patinele cu lamă metalică.) De fapt, o patină romană de la British Museum chiar are fixate în zona călcîiului inele de fier, pentru curelele de piele, dar mai departe nu s-a mers cu patina compozită. Abia olandezii, din cîte înțeleg, au folosit lama metalică prin secolul al XIII-lea. Adesea, patinele sînt găurite pentru curelușe de piele; uneori e vorba de găuri care nu traversează tot osul și în care se află încă resturi de cepuri de lemn sau cuișoare, pe după care se treceau asemenea curele (dar și, sînt sigur, pentru ca patinele să poată fi legate una de alta și atîrnate de perete).

Uneori, patinele sînt descoperite în asociere cu schelete umane – un caz din Anglia, al unui schelet feminin de pe fundul unui rîu, și un altul, tot medieval, din Suedia, al unui tînăr înmormîntat cu patinele la picioare. Se cunoaște și o pereche de patine vikinge pe care era sculptată rudimentar o față umană, provenind din Viborg (Danemarca). Din păcate, par să fi fost publicate doar într-un jurnal danez la care nu am avut acces.

În spațiul Ungariei și al României de azi se pare că numărul patinelor a crescut mult odată cu domesticirea calului. Asta presupune că un mare număr de bunici, urmărind cu privirea noile herghelii, trebuie să se fi gîndit la cadouri de iarnă pentru nepoatele lor, reflectînd la superioritatea simetriei tubulare a celui de-al treilea os metapodal de cal față de cel de la vacă și de cerb, unde două din ele sînt sudate, și la ușurința de a sculpta un vîrf curbat pe epifiza distală a osului de cal față de cel corespunzător, nițel bifurcat, de la vacă. Încălzirea globală nu ne obligă să ne pregătim să ne improvizăm patine, dar nu se știe niciodată. La limită, e suficientă îndreptarea și netezirea părții dorsale a osului.

Patinele erau probabil aruncate acolo unde se rupeau, pe coclauri, și chiar și-așa destule au fost recuperate arheologic, ceea ce înseamnă că numărul lor trebuie să fi fost foarte mare. Unul din studiile cele mai serioase a analizat vreo 700 de patine de pe două situri vikinge (secolele VIII-XIII) de lîngă Stockholm: de la Birka, unde marea majoritate sînt din os de vită, și de la Sigtuna, unde majoritatea sînt de cal. Pe primul sit, media de lungime e de 20 cm. De-aici eu înțeleg așa: că mare parte din clienți erau copii pentru care tatăl viking, cu mărimea notată de-acasă pe-o tăbliță, cerea un 31 sau un 32. În total, sub 4% din patine erau destul de mari pentru mărimea 40 sau mai mult.

Forma patinelor de os nu s-a schimbat aproape deloc față de cele preistorice sau romane, și de altfel și cele din secolul al XIX-lea („mîțele“ din Transilvania și Moldova) erau încă asemănătoare. Dacă însă și în epoca romană tot copiii le foloseau cel mai mult, e greu de zis. Că veni vorba de romani și de copii: în iarna lui 101-102, dacii, cu roxolanii și alți aliați, au traversat Dunărea (aproape) înghețată. Știți din manualele școlare despre această așa-numită „diversiune moesiană“, concepută de Decebal contra lui Traian. Mă gîndesc acum că mulți soldați trebuie să fi folosit patine. Poate că undeva există încă, îngropate, cîteva mii de patine de os aruncate de armata lui Decebal. Veteranii lui trebuie să fi vărsat o lacrimă la despărțirea de ele. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons