Mulți dintre noi trăim cu senzația că, dacă „facem un bine“, ni se șterge măcar un rînd din lista chestiilor „rele“ pe care le-am făcut cîndva. Faci un „bine“, ți se trece cu vederea un „păcat“. Nu contează dacă sîntem credincioși sau nu, practicanți sau nepracticanți ai unei religii. Un soi de frică față de o putere divină – oricum va fi fiind înțeleasă aceasta – ne unește fără să ne dăm seama. Iar frica are, la rîndul ei, miliarde de chipuri și intensități. Unii nici măcar nu se mai obosesc să învestească ideea asta de „putere“ cu vreun fel de caracteristici „divine“. E „ceva“ acolo, nu obligatoriu prin cer sau plutind prin atmosferă. Trebuie să fie pe undeva și chestii inexplicabile care influențează lucrurile. O viziune gospodărească asupra vieții include și un „ceva“ de felul ăsta, gravitînd pe o orbită a vieții. Iar acest „ceva“ e acceptat, la rîndul lui, în toate felurile posibile. Cu chip, fără chip, cu sau fără prezență fizică, legat sau nelegat de ritualuri, ascuns sau neascuns în superstiții, cu sau fără vreo doză de sacru și, mai ales, „fusion“. Adică un amestec cu de toate, ca o șaormă care adună și creștinism, și budism, și hinduism, și progresism, și știință, și hipstereală, cîte ceva din fiecare. Iar lista de ingrediente e mult mai lungă.

Frica de ceva inexplicabil, mult mai puternic decît tine, se confundă foarte ușor cu senzația că plutești într-un fior mistic, că ai ceea ce s-ar putea numi o „trăire religioasă“. Pe de altă parte, s-a scris atît de mult despre accesul la „adevărata credință“, încît aceasta pare, deseori, fie ridicolă, fie imposibilă. Iar virtutea, curățenia sufletului, liniștea interioară și experimentarea unei stări de grație a ființei umane par, cel mai adesea, un fel de competiție. Adică, ia să vedem noi cine știe mai bine cum stă treaba! Sau cine e mai umil! Cu cîțiva ani în urmă, un personaj celebru din spațiul public românesc se angaja, în fața camerelor de luat vederi, că „…de sărbătorile astea eu o să fiu cel mai umil. Hai, să văd eu cine o să fie mai umil decît mine!“. Personajul cu pricina e un mare „făcător de bine“. Ori de cîte ori îl face, se stîrnesc dezbateri aprinse despre cît de „bun“ e „binele“ ăsta. Unii rîd, alții îl aprobă și spun că binele nu are un singur chip, iar alții cred că un “cocalar“ e complet lipsit de posibilitatea sau de adevărata aprobare divină de a face bine. E momentul în care apar marii deștepți ai credinței, tipii dotați cu vocabular teologic, știutorii într-ale Divinității. Gata oricînd să-ți explice, ignorantule, cum stau lucrurile. Ăștia sînt un deliciu. Ei înșiși un amestec de egolatrie și umilință jucată în cel mai prost fel cu putință. Și-ți explică doct cum simplitatea, în esența ei de autenticitate, corespunde întocmai cu particula elementară rezultată în urma justei interpretări a Scripturii.

Pe urmă vin ceilalți, ateii și agnosticii simpatici, care-ți explică științific mecanismele prin care ființa umană, în vulnerabilitatea ei, creează inconștient ideea de „prezență divină“. La fel de bine ca toate celelalte feluri de „prezențe“. Ăștia sînt cei simpatici, pentru că nu te fac prost în față. Pentru că sînt și atei nervoși, care se uită la tine ca la ultimul bou, gata să te facă oricînd fundamentalist religios dacă ai și tu niște întrebări sau niște incertitudini cu privire la lumea asta. Iar peste toate – și-ar mai fi de menționat o sumedenie de tipologii – se așază, triumfătoare, epoca. Timpul pe care îl trăim, cu toate fracturile și scurtăturile sale, cu „miracolele“ de neînchipuit pînă ieri, pe care le poate face azi, instantaneu, o sculuță tehnică numită, să zicem, „terminal“. Eh, și-acum apar împătimiții de apocalipsă, ăia care cred că de-aia-i și zice „terminal“. Pentru că e semnul sfîrșitului, lucrarea Satanei care dă lovitura finală. Departe, pe-aici, pe la noi, sau aiurea, prin lume, izolați și neștiuți de nimeni, există și oameni care și-au ales în singurătate calea de a căuta Divinitatea. Se-ntîmplă în toate felurile de credință și de practicare a ei. Iar amestecul ăsta – zarvă, politică de toate felurile, foșgăială și isterie, poleială și bogăție de-a dreptul ridicole, delir verbal și simplitate totală, sărăcie asumată, liniște și rugăciune continuă – alcătuiește chipul în care ființa umană trăiește cu sau în preajma ideii de divinitate.

În acest peisaj, ale cărui contururi s-au pierdut de multă vreme, facerea de bine e un soi de sprint care se petrece la marile sărbători. Atunci ne mobilizăm mai mult și mai mulți, descoperind că „există probleme grave, oameni care o duc foarte rău, și asta nu se-ntîmplă din vina lor“. De-a lungul anului, facerea de bine e practicată de puțini, de personaje la care ne uităm fie cu o doză de neîncredere, fie cu un soi de admirație care exclude din start posibilitatea ca noi înșine să ne alăturăm cu adevărat încercărilor pe care le fac ele. Avem senzația că, dacă totuși contribuim cu ceva la eforturile lor, primim și noi o șansă la un favor al Divinității. Sau chiar un moment mai bun cu sinele nostru, ceea ce nu-i tocmai ceva de lepădat. Unii devin mai vizibili făcînd binele sau ajutînd la facerea lui. Cîștigă puncte de rating în spațiul public. Ba chiar există strategii complexe de marketing personal, în care alăturarea la o „cauză socială“ și gestionarea iscusită a acestui spectacol aduc beneficii frumoase și cît se poate de concrete.

Facerea de bine poate fi oricum. Cinică și oportunistă, naivă și dezinteresată, pasională și străbătută de fior mistic. Poate avea o mulțime de chipuri, unele luminoase și de-a dreptul sublime, altele scălîmbăite și de o ipocrizie greu de imaginat. Însă, oricum ar fi, facerea de bine nu e cum se spune uneori la noi, fără perdea, într-un mod imposibil de reprodus aici. Facerea de bine poate fi, pur și simplu, salvatoare. În orice grad va fi fiind ea făcută. E o zonă în care chiar și oportunismul și ipocrizia pot duce la ceva bun. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.