La Muzeul Orsay, dacă nu greșesc, poate fi văzut un tablou intitulat Réception de Condé à Versailles, realizat în 1878 de Jean-Léon Gérôme. De dimensiuni ample (96,5 cm x 139,7 cm), lucrarea reprezintă o scenă istorică de însemnătate, despre care se spune că ar fi avut loc în vara anului 1647: Ludovic al II-lea de Bourbon-Condé este primit la Versailles de vărul său, Ludovic al XIV-lea, după ani de zile de relație tumultuoasă. Momentul are o mare importanță pentru Franța și, de aceea, tabloul lui Gérôme are un statut aparte în imaginarul istoric al poporului francez.

În această poveste, impun imediat personalitățile. De-o parte, Ludovic al XIV-lea, unul dintre cei mai mari suverani – de nu chiar cel mai mare! – pe care i-a avut Franța: Regele Soare, de la naștere botezat Dieudonné, și nimic mai puțin de-atît. De partea cealaltă vărul său, supranumit încă din timpul vieții Marele Condé, personaj înzestrat cu calități excepționale: grozav de bun în războaie, dar și abil diplomat, om învățat, cu mare prețuire pentru bun-gust, arte și cai, inteligent și cultivat, petrecăreț, dar și putred de bogat, curajos și nobil, iubitor de aventuri la tinerețe și de înțelepciune la bătrînețe. Minunăția de palat de la Chantilly era reședința lui favorită, iar ceea ce a făcut el acolo este una dintre cele mai clare dovezi ale genului de om care a fost. Relația dintre cei doi veri, cum spuneam, nu a fost deloc tihnită. Condé, care era cu 17 ani mai în vîrstă, a început prin a fi în bune relații cu Ludovic al XIV-lea pe cînd acesta era minor și domnea sub regența coordonată de mama sa, Ana de Austria, și cu Mazarin prim-ministru. Condé continua astfel buna relație pe care o avusese cu Ludovic al XIII-lea. Dar relațiile s-au deteriorat în timp. Mazarin, cu care Condé se antipatiza, numindu-l pe șiretul cardinal „canalia în roșu“, a manevrat perfect ca să distrugă relația acestuia cu Regele. Astfel, Condé s-a pus în fruntea Frondei (pe care, inițial, fusese chemat la Paris să o reprime, ceea ce și făcuse) și a ajuns să lupte împotriva lui Ludovic al XIV-lea, de-acum major, chiar din afara țării, alături de spanioli și englezi, după ce vreme de decenii se luptase împotriva acestora în bătălii ce i-au adus o binemeritată glorie. Fiind socotit trădător, Condé a plecat în exil. Dar au trecut anii și a fost iertat. Reîntors la Chantilly, Condé va aștepta pînă în 1674 să primească o nouă misiune militară: va conduce armatele franceze în războiul franco-olandez. Condé revine pe cîmpul de luptă pentru Franța în bătălia de la Seneffe, unde conduce cu mînă de fier o armată mai puțin numeroasă decît cea a adversarilor săi și obține o mare victorie. După Seneffe, Marele Condé a fost primit la Versailles, oficializîndu-se astfel împăcarea între veri.

Imaginată de Gérôme, scena are loc pe cunoscuta scară a ambasadorilor care poate fi și astăzi văzută în splendidul palat, și îl vedem pe Regele Soare sus, în capul scărilor, așteptîndu-l răbdător pe Marele Condé. Acesta urcă singur pe scara somptuoasă, cu greu, aplecat, sprijinit de baston. E limpede, Condé are o suferință. Amîndoi poartă hainele de gală, cu decorații și însemne. Importanța scenei este sugerată de faptul că în jurul Regelui, în balcoane și pe culoare, la respectuoasă distanță de mărețul rege și de ilustrul vizitator, o mulțime de oameni asistă cu emoție la împăcarea formală dintre cei doi mari bărbați ai Franței. Ludovic al XIV-lea, majestuos, îl privește pe Condé cum urcă încet-încet. Mai bine zis, șontîc-șontîc. Istoria a reținut așa: Condé era chinuit de o criză de gută și pășea cu dureri teribile. Regele, care bineînțeles că știa de suferința vărului său, a trebuit să aștepte îndelung pînă cînd Condé a urcat toate treptele. Cînd, în sfîrșit, a ajuns în dreptul Regelui, Condé ar fi spus: „Cer scuze Majestății Voastre că v-am făcut să mă așteptați atîta!“, la care Ludovic ar fi răspuns: „Scumpe vere, nu-ți face probleme. Cînd ești încărcat cu atîția lauri precum ești tu, nici n-ai cum să mergi repede!“. De cîte ori mă încearcă criza gutoasă, îmi aduc aminte de tabloul lui Jean-Léon Gérôme, văd scena, aud vorbele galante ale celor doi bărbați și totul devine mai suportabil. Iată, îmi spun, și guta poate atrage omagii. Orice beteșug, în fond, poate fi privit ca un blazon – trebuie, doar, să existe noblețea necesară. În ceea ce mă privește, nimeni niciodată nu a știut să-mi întoarcă un asemenea frumos răspuns cînd s-a mai întîmplat să fiu beteag. Știu, știu, nu vă repeziți să mă puneți la punct: nici eu nu sînt Marele Condé și nici vreun Ludovic al XIV-lea nu există în viața mea. Dar, quand même

Bun, nu e cazul să-mi arătați cît sînteți de deștepți! Nu e cazul să-mi dați cu niște cărți de istorie în cap, spunîndu-mi că scena din tabloul lui Gérôme n-a avut loc niciodată. Că la Seneffe n-a fost nici o bătălie glorioasă, ci un măcel de zece ore în care au murit zeci de mii de oameni și la finalul căruia, după ce armatele s-au retras mai mult decît decimate (procentul pierderilor a fost cam de un om din șase), ambele tabere au clamat victoria, ceea ce dovedește că bătălia s-a terminat, mai degrabă, într-o dureroasă năuceală. Că steagurile inamice capturate de francezi cu acea ocazie au fost prezentate Regelui, la Versailles, de un vasal al lui Condé, trimis al acestuia, și nu de el în persoană. Că reîntîlnirea lor, după Seneffe, a avut loc cîteva luni mai tîrziu, și nu la Versailles, ci la Saint-Germain-en-Laye. Și că nici nu era, măcar, reîntîlnirea împăcării de după reintrarea lui Condé în grațiile regale – aceasta avusese loc cu zece ani înainte, la Palatul Arhiepiscopiei din Aix-en-Provence. Și, dacă îmi spuneți toate astea bucurîndu-vă că demolați cu marea voastră știință de carte neînsemnatul meu articol suferind, ce-ați realizat? Vedeți ce păcat e că nu mai există pe lumea asta oameni ca Ludovic al XIV-lea?