Întrebarea mea inaugurală va șoca, fără îndoială. Răspunsul totuși face parte din viață, așa încît trebuie să încercăm să fim mai puțin sensibili la unele „sonorități“. Ce este ura? Conform dicționarelor explicative, ura e un sentiment de dezgust manifestat de un ins oarecare față de oameni (inclusiv față de sine), animale, lucruri, situații sau idei. O definiție simplă și la îndemînă, veți zice. Trăim cu toții – nu-i așa? –, măcar din cînd în cînd, o astfel de emoție. De ce apare însă ea? Aici răspunsul pare puțin mai complicat. Freud a încercat unul în celebra lui Introducere în psihanaliză. Ura se ivește, după psihiatrul vienez, în impulsul (subliminal, se înțelege) al cuiva de a distruge sursa propriei nefericiri pămîntești, oricum se va fi manifestînd aceasta – în mod concret, material sau abstract, imaterial. Psihologii moderni sînt ceva mai nuanțați: tind să creadă că ura nu este neapărat motivată, ci ține de firea unui individ. Cu alte cuvinte, te naști cu o predispoziție de a urî, cum, la fel de bine, te poți naște cu una de a iubi. Ura ar fi așadar un dat, ceea ce – foarte interesant! – l-ar putea disculpa, în consecință, moral vorbind, pe cel înrobit psihologic de ea. Contra naturii nu ai cum să lupți, sugerează învățăturile din bătrîni. În ce mă privește, am crezut multă vreme asta și, de aceea, cînd în-tîlneam încrîncenați congenitali, le ofeream, în forul meu interior, circumstanțe atenuante. Nu era vina lor, așa veniseră pe lume. Credeam în actul gratuit al lui André Gide. Adică poți dori și chiar poți face răul (altuia, celorlalți, tuturor), nu pentru că vrei să răzbuni răul indus ție cîndva („rău“, de altfel, inexistent), ci pentru că așa este natura ta profundă – malignă – și te supui necondiționat ei, „ilustrîndu-te“, „evidențiindu-te“ plenar.

Citind, în tinerețe, Othello al lui Shakespeare, am realizat că această creație extraordinară e mai mult despre ură decît despre gelozie (așa cum se crede îndeobște). Despre ura lui Iago, ticălosul din umbră. Interpretarea romanticului englez Samuel Taylor Coleridge anticipează noțiunea „actului gratuit“ gidean. Observă poetul că Shakespeare a personificat, în Iago, principiul malignității fără motiv (the motiveless evil). Diabolicul personaj urăște alteritatea, deoarece așa a fost construit – rău. Este, prin urmare, un nemernic născut, nu făcut. Indirect, Coleridge vede în gestul de ură un simptom al eredității bolnave și nicidecum o patologie emoțională temporară, cauzată de elemente reperabile. Frumos și, totodată, generos, întrucît ura rămîne „scuzabilă“. Am însă un obicei prost: recitesc frecvent textele care m-au impresionat de-a lungul vremii. Am procedat identic și cu Othello. La maturitate, de data aceasta. Dumnezeule, ce surpriză! Un întreg univers hermeneutic s-a răsturnat în capul meu atunci. Am crezut că pătrunsesem într-un spațiu necunoscut, cu desăvîrșire extraterestru, ce fusese mereu lîngă mine, iar eu nu-l remarcasem totuși. Păi, Iago își expune clar motivul urii sale pentru generalul maur încă de la debutul piesei, în dialogul revelator cu amicul Roderigo! Deși îi cunoaște calitățile militare excepționale (au fost camarazi de război în Cipru), Othello nu-l alege, inexplicabil, pe Iago pentru funcția de „locotenent“ (un fel de aghiotant), preferîndu-l pe Cassio, doar un „teoretician“ al confruntărilor armate, lipsit de experiența luptei propriu-zise.

Bine, veți spune, are un „motiv“ venețianul, dar tot ceea ce orchestrează el ulterior (farsa adulterului Desdemonei, terminată cu moartea femeii și sinuciderea generalului) se arată a fi de o răutate mult peste conotațiile nemulțumirii personale de a nu fi devenit „locotenent“. Nu chiar, voi replica, luîndu-l în ajutor pe Socrate, cel din Dialogurile și din Republica lui Platon. Constată, în Fedru, „maieuticianul“ (idee reluată și în Republica) faptul că, în psihicul nostru, există o componentă (instinctuală) extrem de puternică, egală în pondere cu rațiunea, pasiunea ș.a.m.d. Ne referim la thymos (thumos, thymo), un impuls descriptibil ca o acută nevoie de recunoaștere. După Socrate, în interiorul societății umane, cetățeanul are nevoie de recunoașterea celorlalți la fel de mult precum de aer. Fără ea sucombă. Cel mai des în ură, bineînțeles. Față de sine, dar, deopotrivă, și față de semeni. Astfel, ura nu poate fi niciodată nemotivată, fiindcă reflectă adîncimile vieții individuale (unde thymos-ul poate fi ireparabil traumatizat), însă, deopotrivă, și pe cele ale unei comunități omenești dintr-un anumit stadiu al evoluției sale (stadiu, cu certitudine, defectuos în gestionarea recunoașterii indivizilor). Inevitabil, nu-mi pot reprima glisarea către decorul actual al mentalitarului românesc, sesizînd escaladarea stării de ură la nivel național. S-a inventat și un nou cuvînt în limba română – heităreală (pesemne, de la englezescul hate, hatred ură) –, folosit cu voluptate de compatrioți în definirea șicanărilor de toate tipurile (transformate, pare-se, în mod de viață).

Ne complacem în dezgust precum într-o a doua natură. Să fie oare aici ceva mai subtil, legat de degradarea thymos-ului colectiv? 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.