Şi-o aminteşte toată lumea de pe vremea cînd prezenta ştirile la televiziune. De mai bine de şapte ani însă, lucrează la Petrom şi se ocupă de proiecte de responsabilitate socială. Coordonează, cu alte cuvinte, programe precum „Ţara lui Andrei“, care încearcă nu doar să planteze copaci, să construiască parcuri ori să-i ajute pe oameni să dezvolte mici afaceri cu impact asupra comunităţilor în care trăiesc, dar şi să schimbe atitudini şi mentalităţi. E greu? Da, dar se poate. De fapt, am discutat cu Mona Nicolici despre dilemele responsabilităţii sociale.  

Am senzaţia că la noi nu se vorbeşte cît ar trebui despre proiectele de responsabilitate socială, mulţi oameni încă nu înţeleg „cu ce se mănîncă asta“…

Nici eu nu ştiam acum şapte ani şi jumătate, cînd am început... A fost o întîmplare fericită în viaţa mea să ajung în Petrom. Am fost la un fel de interviu cu doamna Mariana Gheorghe, care abia ajunsese de vreo săptămînă CEO la Petrom, şi am avut nişte discuţii despre ce ar vrea să fac acolo şi ce aş crede eu că ar fi bine. După cîteva discuţii, mi-a spus: „Ce vrei tu să faci este chiar CSR (Corporate Social Responsibility), n-ai vrea să vii la noi să te ocupi de asta?“ Nu ştiam exact ce înseamnă, m-am dus acasă şi am studiat. Şi am observat că în alte ţări există strategii naţionale în acest domeniu, politici de dezvoltare durabilă, abordate serios. Mi-am zis că ajung să fac ceea ce îmi doream, de fapt, dintotdeauna, şi încă din interiorul unei companii care îmi pune bani la dispoziţie pentru a face ce vreau. La început, rigoarea corporatistă nu prea se potrivea cu spiritul meu liber şi cu sufletul meu. Doamna Gheorghe a simţit că sînt un spirit liber şi, timp de trei ani, mi-a dat libertatea să fac ce cred, făcînd şi un pariu cu acţionarul majoritar că Petrom va ajunge un model în materie de responsabilitate socială. 

Şi a devenit un model? Prin ce anume?

A devenit. Cred că de la spiritul meu liber şi de la convingerea doamnei Mariana Gheorghe că Petrom are forţa să facă lucruri importante pentru România. CSR-ul este un instrument de risk management, eu totdeauna spun acest lucru şi îi dezamăgesc pe foarte mulţi. E important cum faci asta: dacă lucrezi cu pasiune şi cu convingerea că le faci bine celorlalţi, dar în acelaşi timp cauţi relevanţa pentru afacerea ta, iese bine. Altfel nu are sens – căci nu este caritate, nu este filantropie, deşi şi acestea sînt instrumente ale responsabilităţii sociale. Eşti bun, dar o faci cu mintea – şi în interesul tău, şi în interesul societăţii.

Am auzit de multe ori în jur spunîndu-se că o companie face asta „pentru că vrea să-şi facă reclamă, pentru că are interese“. Mi se pare că, în România, „a avea interese“ este în continuare o expresie conotată negativ...

Da, ca şi „a face profit“ – unii consideră că e rău să faci profit, dar acesta e un alt subiect. Am constatat şi eu, cînd am început să implementez proiectele, că „a avea interese“ e ceva negativ pentru unii. Ne-am dus să facem parcuri în cîteva oraşe. A trebuit să le explicăm oamenilor ce interese avem pentru a face parcuri. Orice companie are, prin activitatea sa, un impact asupra mediului sau asupra oamenilor. Şi atunci, prin astfel de proiecte, încercăm să reducem impactul, pentru că, altfel, la un moment dat, oamenii s-ar întoarce împotriva noastră. Nu poţi să afectezi la nesfîrşit viaţa oamenilor, fără să încerci să faci ceva. Nu există o afacere care să nu aibă nici un fel de impact asupra mediului înconjurător. Iar noi sîntem o companie care se ocupă de petrol şi gaze, deci impactul poate fi mare. Şi atunci, încercăm să compensăm prin ceea ce se numeşte, în limbajul corporatist, licence to operate. Adică un fel de „licenţă socială“: încerci să te comporţi în aşa fel încît să nu le creezi probleme majore oamenilor, să nu ajungi ca ei să se revolte şi să te împiedice să-ţi duci mai departe afacerea.

Este ceea ce, în CSR, se cheamă „un comportament de bun cetăţean“ din partea companiilor…

Este ca în viaţă, căci o companie este o sumă de oameni. Dacă un cetăţean vrea să fie acceptat de vecinii lui de pe scara blocului, trebuie să respecte anumite norme şi să aibă un anumit comportament. Aşa se întîmplă şi cu o companie: noi facem profit, dar nu e o afacere sustenabilă dacă nu ştii să comunici cu oamenii despre ceea ce faci. Aşa apare ideea de „imagine“. Sînt oameni care vor să-şi facă o imagine bună şi atunci dau bani săracilor în faţa bisericii şi sînt filmaţi făcînd asta. Dar o asemenea imagine nu e durabilă: dacă la un moment dat nu vor mai da bani săracilor, imaginea se va întoarce împotriva lor. Noi, la Petrom, încercăm să fim oneşti şi corecţi în comunicare, aceasta este de fapt esenţa campaniilor de responsabilitate socială. Cînd comunici corect, încep să te urmeze şi alţii. Aşa am devenit noi un model.

Cum vi se pare că merg lucrurile în România? Companiile multinaţionale au venit, de cîţiva ani, cu modelele de CSR. S-a dezvoltat acest domeniu?

Cred că da. Sînt tot mai mulţi români care înţeleg ideea de CSR, înţeleg de ce fac companiile asta (mai mult decît simpla replică „vor să-şi facă imagine“). Nu ştiu să existe încă un studiu foarte bine documentat despre investiţiile făcute de companii în CSR în ultimii ani, dar, din ce am aflat, rezultă că sînt multe companii care au asemenea proiecte, care îşi implică angajaţii ca voluntari, uneori discret, dar eficient.

Au fost momente cînd aţi simţit că lucrurile nu merg bine, că astfel de proiecte întîmpină greutăţi?

Eu sînt un om tenace, îmi plac cauzele mari şi dificil de dus la capăt. E foarte greu să lupţi cu mentalitatea oamenilor. Primul lucru de care m-am lovit, acum şapte ani, a fost atitudinea autorităţilor. Nu spun că nu au venit să stea de vorbă cu noi. Dar în momentul în care am spus că vrem să facem un parc, au răspuns: „Da? Bine, mai vedem.“ Atitudinea asta te destabilizează pe moment. Dar mergînd înainte pas cu pas, reuşeşti. De fapt, acesta e „secretul“: trebuie să-i implici pe oameni tot timpul, să le explici ce vrei să faci, să-i ţii „legaţi“. Încet-încet, îi convingi. După un an de proiect, au venit unii oameni şi ne-au spus: „La început chiar nu v-am crezut că vreţi să faceţi asta.“ Trebuie să ai răbdare, să discuţi cu toată lumea, să ai o anumită forţă de convingere. Au fost momente cînd m-am întrebat dacă ceea ce fac chiar are vreun efect. Dar trebuie să ştii să treci peste asemenea momente.

Cînd a apărut Proiectul „Ţara lui Andrei“, bineînţeles că m-am întrebat de ce tocmai „Andrei“ şi nu alt nume. Ulterior, am văzut o statistică din care rezulta că Andrei e prenumele cel mai frecvent din România şi m-am gîndit că a fost ales „cu schepsis“. Cum a fost, de fapt?

Chiar aşa a fost, l-am ales intenţionat. La început, a fost o luptă destul de serioasă, inclusiv în interiorul companiei: trebuia să-i convingem pe manageri că merită investiţi banii într-un asemenea proiect, trebuia să-l convingem pe acţionarul principal că merită să faci şase parcuri. Dar lupta era şi cu colegii noştri, care spuneau că nu se poate schimba nimic, că românilor nu le pasă, nu se implică... A fost foarte greu să-i convingem. Ideea a fost să adunăm în jurul nostru mai mulţi oameni, să creăm „o mică ţară“ pe care, în timp, s-o extindem, dacă se poate, la dimensiunile României. „Andrei“ a fost ales pentru că am constatat că este prenumele cel mai răspîndit. În plus, are şi o conotaţie spirituală, religioasă, iar Sfîntul Andrei este ocrotitorul României. M-am gîndit că fiecare român are pe cineva drag care poartă numele Andrei şi pentru care merită să se implice într-o cauză.

Ce tipuri de proiecte se desfăşoară în „Ţara lui Andrei“?

Pînă acum doi ani, mergeam pe două direcţii: mediu şi educaţie. N-am schimbat mult direcţia strategică, dar în ultima vreme investim mult şi în zona de mici afaceri. Ne-am schimbat uşor linia strategică pentru că la nivelul companiei s-a dezvoltat mult conceptul de sustenabilitate şi pentru că ne-am evaluat proiectele, ca să vedem ce cred oamenii despre ceea ce am făcut. Am constatat că oamenii sînt preocupaţi de crearea locurilor de muncă. Aşa încît am început să susţinem deschiderea unor întreprinderi sociale, care să aibă impact în comunităţile locale. Încercăm să-i ajutăm pe oameni să-şi însuşească o gîndire antreprenorială (nu doar să-şi deschidă o afacere şi atît). A fost tot o luptă cu mentalităţile. Am început să facem educaţie antreprenorială, începînd cu copiii. În învăţămîntul instituţionalizat, nu există un asemenea tip de educaţie. Noi o facem – la „Şcoala lui Andrei“. Facem tabere cu copiii şi, dacă reuşim să le captăm interesul, e o transformare extraordinară pentru ei: cred că am reuşit să schimbăm nişte vieţi ale unor copii care ieşeau pentru prima dată din comunitatea lor, veneau pentru prima dată într-o tabără, reuşeau să interacţioneze cu alţii copii, fără să-şi pună problema „eu nu am haine să mă duc în tabără“… Am descoperit talente, au plecat din tabără foarte comunicativi şi deschişi. Şi au învăţat să facă o afacere: tema a fost organizarea unui parc de distracţii. Dar nu afacerea în sine contează, ci faptul că acolo am discutat despre visele lor, despre ceea ce vor să facă în viaţă. Sînt fericită că am putut să fac asemenea lucruri pentru copii. Căci asta lipseşte, cred, în sistemul nostru de educaţie: nu-i întreabă nimeni care este visul lor, nu discută nimeni cu ei despre asta.

Dincolo de obiective, strategii şi concepte, care sînt acele momente omeneşti care vă dau încrederea că ceea ce faceţi e bine şi merită să mergeţi mai departe?

Am multe asemenea exemple. Am avut multe momente cînd m-am întrebat dacă ceea ce fac chiar contează. Odată, la sfîrşitul unei tabere din „Şcoala lui Andrei“, le-am ţinut copiilor un mic discurs şi le-am spus lucruri din suflet. Mi-am dat seama atunci cîte lucruri am putut schimba pentru ei: erau cu lacrimile în ochi, m-am pierdut, am început şi eu să plîng. Atunci mi-am dat seama că e important ceea ce facem: pentru un copil, zece, o sută... Dincolo de ceea ce trebuie să explici, să argumentezi, dincolo de business şi rezultate, trebuie să-i priveşti în ochi pe oameni şi să-i înţelegi. Dacă trăieşti momentul în care un copil îţi spune „doamna Mona, n-am trăit aşa ceva în viaţa noastră“, îţi dai seama că merită. Şi o iei de la capăt. Nu mai renunţi.