O gazdă în Italia
Alessandra, o femeie energică între două vîrste, ne-a primit nu prea încîntată de ora tîrzie la care reuşisem să ajungem. Ne-a cerut paşapoartele şi ne-a introdus în camere. Încăperi simple, rustice, cu cîte un ventilator în mijloc, menit să ne facă mai suportabilă căldura acelor zile şi nopţi. Ne-a urat somn uşor, fără să ne ofere ceva de mîncat sau de băut. Am adormit cu gîndul la vinul pe care îl producea în mica ei fermă toscană şi la piscina din grădina cu chiparoşi, pe care aveam s-o vedem abia a doua zi dimineaţă.
Micul dejun avea să fie chiar aşa cum citisem pe Internet: nu prea consistent. În plus, am descoperit că iaurturile cu fructe înşirate pe bufet erau expirate de ceva vreme. Nu era însă un amănunt care să ne strice bucuria că ne aflam în fermecătoarea Toscana (ulterior, la un hotel din Milano am descoperit că treaba cu iaurtul expirat pare să fie un adevărat sport naţional în Italia).
În cea de-a doua zi, Alessandra ne-a tăiat calea şi, într-o engleză destul de stranie, ne-a supus unui adevărat chestionar. De unde venim exact din România? Şi la noi în ţară e tot aşa de cald? Ştim bine engleza? De ce nu înţelegem atunci vorbele ei? Sîntem conştienţi că, dacă îi vom folosi bucătăria, va trebui să facem apoi şi curat? Abia apăsatul răspuns of course, de la ultima întrebare, a părut a o linişti. Eram primii români care-i călcau pragul, dar păream oameni de treabă. Avea să ne dezvăluie apoi, cu nonşalanţă, că ne-a studiat vizele din paşapoarte. Părea curioasă să afle de ce apar acolo ştampile din Libia, Turcia sau Armenia. De... presa cu stereotipurile ei negative creează suspiciuni. Alessandra a recunoscut apoi că italienii au avut în anii de după căderea Cortinei de Fier mari probleme cu albanezii şi cu românii. „Era un tip de oameni cum noi nu mai văzusem. Oameni care ştiau doar să ceară şi să ia.“ Am încercat să-i explicăm că mulţi est-europeni erau în anii ’90 ca nişte prizonieri abia eliberaţi după lungi ani de detenţie şi de frustrări, că în primele rînduri ale imigraţiei s-au numărat mulţi infractori care aveau mai multe de furat din Occident, că nu toţi românii sînt aşa, că destui dintre cei ajunşi şi în Italia sînt chiar foarte harnici şi fac treburi pe care italienii le evită. A dat din cap în semn că ştie şi asta, dar parcă tot nu era prea convinsă. Am întrebat-o atunci despre chinezii care au cam invadat Italia. S-a luat cu mîinile de cap. Primise odată o adevărată delegaţie de afaceri venită în Italia. Păreau destul de bogaţi, plăteau orice, nu asta era problema, dar... la plecare i-au cerut să le arunce la gunoi o geantă. S-a uitat înăuntru curioasă şi a constatat că era plină de cadouri pe care, probabil, chinezii le primiseră la întîlnirile de afaceri – stilouri, agende şi calendare, pe care ei le făcuseră bucăţi. Ea nu înţelegea cum poţi să-ţi baţi joc aşa de nişte lucruri. „Noi, italienii, muncim din greu şi, indiferent dacă sîntem săraci sau bogaţi, respectăm munca altora şi cadourile. Nu le dăm la gunoi. Tot aud acum că am fi un popor de leneşi. Eu n-am întîlnit leneşi în ţara asta. Poate e din cauza siestei care celor mai de la nord li se pare un lux. E însă o chestie de climă. Chiar nemţii, cînd vin aici se supun cu mare plăcere acestui obicei.“ N-am vrut s-o mai provocăm amintindu-i de corupţie, de conflictele lui Berlusconi (a cărui simpatizantă era) cu justiţia, de gunoaiele din Napoli, de mafie... În sfîrşit, tot a doua zi avea să ne explice, cu o fermitate de gospodină italiancă, regulile din casa ei. Printre altele, trebuia să ştim că farfuriile pe care tocmai le găsisem mai la îndemînă erau prea scumpe pentru a mînca din ele la mesele obişnuite (mi-am amintit de gazdele de pe la Buşteni), iar dacă voiam să folosim piscina trebuia să închiriem de la ea prosoape speciale.
Într-o seară ne-a invitat la o cină toscană, preparată de ea însăşi. Mîncarea, făcută angro, ca la ţară, pentru multe guri, era destul de gustoasă. Am aflat şi secretul îngheţatei ei delicioase. Îi punea o ţîră de oţet balsamico, preparat chiar la mica ei fermă. Dar nu atît oţetul, cît uleiul de măsline şi vinul roşu erau specialităţile ei. În ultima zi ne-a invitat să i le degustăm. Ne-a făcut teoria muncii înglobate în fiecare sticlă. După vin, ne-a dat să mirosim şi chiar să bem din uleiul de măsline. Mirosea a frunze verzi şi avea gust de... ulei. După degustare, ne-am zis că se face să cumpărăm vin şi ulei. A evitat să ne spună preţul zicînd că ne dă chitanţa la plecare. Ne-a cerut apoi să-i scriem în cartea vizitatorilor. I-am scris numai de bine. În dimineaţa plecării a venit şi nota de plată. Am descoperit că închiriatul unui prosop făcea mai mult decît dacă l-am fi cumpărat de nou. Cina la care fusesem invitaţi era trecută şi ea pe listă cu un preţ bine pipărat, iar sticlele de vin erau mai scumpe decît cele similare de prin magazine. Probabil că n-am reuşit să-i schimbăm Alessandrei prea mult imaginea despre români, iar ea ne-a întărit nouă convingerea că facem parte din acelaşi neam. Am plecat apoi mai la nord, unde am întîlnit altfel de gazde. Despre ele voi povesti în numărul viitor.
