Nu vrei nimic? Atunci ce vrei?
Minunată vorbă! O splendoare! O dovadă supremă a năucirii care ne lovește atunci cînd suspiciunile nu se adeveresc. Dacă cineva se pune pe treabă și face ceva, fie pentru el însuși, fie pentru mai mulți, înseamnă că „are un interes“. Înseamnă că „ascunde el ceva“. Adică, „de ce s-o fi găsit tocmai el/ea“ să facă un lucru pe care, „dacă aveam chef, îl puteam face oricare dintre noi“? Imediat ni se activează un motoraș interior, un malaxor care ia la-nvîrtit toate gîndurile ascunse prin cele mai umbroase cotloane ale minții. Și-și face apariția un soi de rușine care se dă doamnă și pretinde că e un fel de demnitate, îmbrăcată frumos în vigilență. Cu cît e mai caricatural ce se-ntîmplă în momentele astea, cu atît e mai plin de efecte spectacolul „demnității vigilente“.
Există spații geografice în care orice formă de putere politică, orice formă de autoritate administrativă, orice fel de instituție publică pot dormi ceva mai liniștite decît în alte locuri. Iar asta se-ntîmplă pentru că locuitorii acelor spații sînt mari iubitori ai spectacolului pe care-l dă „demnitatea vigilentă“. Puterea nu trebuie să facă mari eforturi pentru a pune în umbră orice individ care o critică sau o trage la răspundere. Se ocupă cetățenii de asta. Iar modalitățile de punere în umbră sînt dintre cele mai diverse. La loc de frunte e indiferența. O stare de grație la care ajungi foarte ușor, după ce te-ai făcut că plouă, în cel mai convingător mod cu putință. Pur și simplu, nu vezi, nu auzi, nu vorbești. Nici nu mai trebuie să te consumi, să irosești energia cu care ai alimenta luminile de pe scena pe care-ți joci „demnitatea vigilentă“. Te odihnești, te simți bine, te întorci pe partea cealaltă, și-ți spui – după ce fața ți-a fost invadată de un surîs mai senin decît cerul limpede al unei dimineți de primăvară – că „aici nici n-ai cu cine, nici n ai de ce, pentru că, oricum, n-are nici un rost, lucrurile tot la fel rămîn“.
Iar dacă ești nevoit să faci și efort, atunci orizontul se face vînăt și, cît ai zice „interes“, începe furtuna. Asta pentru că există oameni care fac lucruri atît de bune, de curate și de durabile, încît e foarte greu să-i pui în umbră, chiar dacă ai senzația că i-ai înecat în indiferență. Ei bine, cu ăia trebuie să te lupți puțin. Nu-i poți lăsa de capul lor, să arate că există și alt fel de demnitate decît cea din spectacolul tău. Aici, deja, ne supărăm foarte tare și simțim că se ngroașă gluma. E cazul să ne suflecăm mînecile și să ne punem un pic pe treabă. „Ia să vedem noi ce interes are ăla, de e așa vocal și activ, într-o chestie despre care noi am zis că, oricum, n-are rost. Ia să găsim ce-l mînă pe el în luptă! Că nu se poate să nu fie ceva la mijloc. Dacă nu vrea nimic, atunci ce vrea? Dacă nu-i iese nimic din chestia asta, atunci ce interes are?“
„Sau trebuie să fii cu capu’. Să fii dus. Rătăcit. Căpiat. Adică la ce bun să te apuci să-ți distrugi viața, alergînd după nu știu ce hîrtii ale nu știu cărei instituții? Ești lovit de streche? Ce te interesează pe tine să urmărești traseul unor bani publici? Ce treabă ai tu, dacă muntele de bani ajunge sau nu la un spital? E treaba statului, nene! Tot ei între ei rămîn. Nu e treaba ta. Și ce te bagi? Te pricepi? Ești de meserie? Nu ești? Atunci ce interes ai? Împotriva cui ești, de te trezești tu, așa, din senin, să verifici chestii? Sau ce te-apuci tu să ridici porcăriile alea de drone, să vezi cum mai stau lucrările la nu știu care fragmențel de autostradă? Înseamnă că ești băgat în ceva. Sau nu ești sănătos la cap. La ce bun să te-apuci să urmărești, de tîmpit, pe benzina ta și pe timpul tău, un ditamai camionu’ încărcat cu lemne? E lemn din pădurea lu’ tac-tu? Nu? Atunci vezi-ți, nene, de treabă! Plus că treaba asta cu tăierile ilegale de pe aici, de pe la noi, cică e cam cu cîntec. Deci sînt niște chestii așa de complicate, că nu le mai descîlcește nimeni. Mai bine o lași așa, că oricum nu se schimbă nimic.“
„Și hai s-o lăsăm mai moale și cu șlagăru’ ăsta de sărbători. Că sînt o groază de copii săraci, maltratați, părăsiți prin sate de-alea, de ți-e greață de ele. Să nu-i facă, mă, nene! I-ai făcut? Crește-i, vere! Spală-te cu ei pe cap! Toată ziua o ținem langa cu copiii. Ba că-s săraci, ba că-s bătuți, ba că-s nu știu cum. Și ce vrei, nene? Să i iau eu acasă? Să-i cresc eu? Că, oricum, or să iasă exact ca nenorociții care i-au făcut. O dată pe an dau haine. Deci chiar dau. Ce vrei să fac mai mult? Plus că habar n-am dacă hainele alea ajung la ei. Acuma ce-o să fac? Să fac poliție, să urmăresc pe unde umblă zdrențele alea? Nu vezi că toată lumea dă haine? Da’ tot degeaba. Că nu se rezolvă nimic. Din ăia nu mai scoți oameni. Că, cică, să le faci case, să-i dai la școală, să faci cumva să nu mai stea în bordeiele alea de animale. Păi, și cine dă bani de case? Că le strică dup-aia, de nu le mai recunoști. Deci își bat joc de ele într-un hal fără de hal. Și cine sînt ciudații ăia care zic ei că se ocupă de copii? Ce crezi că sînt? Niște pedofili sau de-ăia cu organe. Nu vezi că lumea s a prostit de tot? Ce-ți trebuie să te bagi? Și dacă intri-n vorbă cu de-ăștia cu ajutoare, pe urmă nu mai scapi de ei. Vin și-ți cer și-n anu’ următor. Poate n am, frate! Poate n-am chef să-ți mai dau. Nu?! Că poate mai am și eu niște probleme. Poate tre’ să dau la doctor sau ceva. Sau cutare. Ce crezi? Că asta cu măritu’ de salariu rezolvă ceva? Tot tre’ să le dai. Că altfel nu te bagă-n seamă.“
Da, încrederea poate fi uneori înșelată, călcată în picioare, batjocorită. Dar ce preferăm? Să lipsească, făcîndu-ne mai „demni“ și mai „vigilenți“? Sau să acceptăm că tocmai fragilitatea ei ne face din ce în ce mai oameni? Oameni civilizați.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
