Sînt unele dintre zicerile care ne produc o plăcere adîncă. Rivalizează serios cu extazul erotic. Dacă apucăm să punem piatra de mormînt peste ceva anume, considerăm că am avut o reușită în viață. Ca genul acela de oameni care găsesc plăcerea pură în a da vești proaste. Au senzația că își luminează cumva sufletul chinuit, deși văd că pîrjolesc totul în jur. Se simt scălîmbi și răi, dar le pică bine să producă un pic de suferință. Sau, dimpotrivă, se simt minunat. Au îngropat ceva. Munca unora, eforturile, pasiunea, felul mai bun sau mai prost în care unii încearcă să facă orice. Au apucat să bată și groparii un cui, acolo, la decretarea unei nereușite? Se cheamă că au bifat o reușită personală. Așa au învățat că se manifestă „spiritul critic“. Anunțînd un eșec, cred că s-au salvat. Ai „criticat“ așa cum știi tu? Te-ai scos.

Hai să zicem că ești la Electric Castle. Că tot începuserăm povestea asta săptămîna trecută. Te duci la festivalul ăsta de multă vreme. Sau, dimpotrivă, ești unul dintre cei care l-au descoperit chiar acum. De spectaculos, e foarte spectaculos. N-ai ce zice. Dar e prea multă lume. Și te deranjează. E ca atunci cînd mergi în vacanță și nu vrei să vezi români. Nu numai că nu-i simpatizezi. Dar ți-e și rușine cu ei. Și nu vrei să fii confundat. Tu ești complet altfel. Așa și aici, la festival. Dacă ești un hipster cinstit, zici că sînt prea mulți țărani. Dacă ești „de-ăla dintr-o bucată“, zici că sînt prea mulți „figuranți“. Dacă ai bilet și masă în zona VIP, zici că sînt prea mulți „săraci“ în jur. Ba chiar crezi că mulți dintre ei îți calcă spațiul ăla rezervat pentru tine. E foarte neplăcut să te crezi șmecher și să ajungi să te înghesui, pînă te sufoci, într-un loc arhiplin cu indivizi care cred același lucru despre ei înșiși. Dacă ești rocker, zici că e un loc pentru fraierii cărora le plac muzicile făcute la computer. Dacă îți place muzica electronică, zici că s-a umplut festivalul de primitivi care dau din cap aiurea. Dacă ești puștan, ți se pare că locul s-a umplut de terminați și de babalîci. Dacă nu mai ești la prima junețe, ți se pare că ai ajuns într-o lume destinată doar puștimii. Nu contează că fiecare își poate găsi scene, spații de distracție sau de frecat menta, în moduri dintre cele mai plăcute. Contează că sînt pe-acolo și ceilalți. Deci treaba „s-a stricat“.

Electric Castle propune, de șapte ani încoace, un format, un model de lume. Unele dintre elementele acestei lumi funcționează fascinant. Pentru unii. Altele scîrțîie, poate că nu funcționează cum au fost gîndite, sau pur și simplu au nevoie de solidaritate, de participare pentru a putea să-și pornească motoarele. Cum dăm peste cea mai mică formă de imperfecțiune, cum devenim cei mai acerbi „critici“. Exemplu: la anumite ore, se stă mult la coadă, la autobuz. Nu contează că aplicația festivalului și alte mijloace de comunicare îți arată perioadele de maximă aglomerație. Nu contează că ai la dispoziție, pentru 35 de lei, bilete de îmbarcare rapidă, cu care te urci imediat în autobuz. „S-a stricat treaba! E inacceptabil!“ Dacă ți s-ar întîmpla același lucru în Germania sau în SUA, n-ai comenta așa. Dimpotrivă, ai zice că „uite ce mișto și ce ordonat se așteaptă la ăștia“. N-ai uita să menționezi ritos că „asta e civilizația, nene, chiar dacă aștepți cu orele, îți vezi de treabă, calm, și stai la coadă“. După cum n-ai rata s-o zici „p-aia dreaptă“, că „în Românica n o să vezi în veci așa ceva“. Ei bine, dacă vezi, te enervează. Te rîcîie. Reacționezi exagerat și treci prin tot filmul dintre isterie și cinism.

Fenomenul Electric Castle a crescut mult. E normal ca, odată cu creșterea, să apară și probleme noi. Poate că, pentru unii, prezența uneori sîcîitoare a unor sponsori a dat senzația că lumea aceea se transformă într-un bîlci de sampling, de plasare a unor produse. Pe de altă parte, vrem supervedete pe scene. Fără banii de la sponsori, supervedetele astea nu vin la Bonțida din mărinimie. Poate că articulațiile fizice ale acelei lumi pîrîie cînd se adună peste cincizeci de mii de oameni într-o singură zi. Unii spun că creșterea nu e bună. Vor ca locul acela să rămînă așa cum îl știau ei. Alții consideră că au avut acolo un soi de paradis, care s-a contaminat cu o bună bucată de infern. Unii au argumente și vor să le exprime. Alții pun problema doar emoțional. Iar alții, pur și simplu, găsesc teren să facă pe nebunii și atotștiutorii. Electric Castle devine un soi de țară. Nu se construiește doar ca în jocurile de strategie. Ci și pe teren. Cu oameni vii. Iar cu oamenii nu e ușor deloc. Nici în România, nici în alte părți.

Altminteri, e foarte frustrant ca dintro gafă de comunicare să prăbușești – fie și doar pentru o vreme – lucruri la care s-a muncit deștept și mult. Un DJ a citat în programul lui niște secunde, minute, nici nu contează, dintr-o manea. Atît ne-a trebuit. Ne manifestăm provincialismul și tribalizarea muzicală cît ne țin balamalele, iar dincolo de cea muzicală pe toate celelalte. DJ-ul cu pricina a primit din partea festivalului un mesaj public în care i se spunea un la revedere cît se poate de ultim. Acolo nu mai are ce căuta. E un gest grăbit și complet deplasat. Un festival care e un exemplu de fenomen civilizator își dă cu tesla-n… frunte. E, pur și simplu, o eroare care antagonizează și mai rău categorii întregi de public. În situațiile astea, devenim mereu isterici și răi. Și nu mai vedem nimic în jur. Nu mai percepem lucrurile extrem de bune, unele unice la noi, pe care le-a construit Electric Castle. Înjurăm la-ntîmplare tot ce prindem. Mutăm viața de zi cu zi în spațiul acela care, pînă mai ieri, părea unul ideal. Devenim niște carnasieri grotești. Și avem pretenția să rezolvăm acolo, punctual, la Electric Castle, ceea ce nu reușim de ani mulți să rezolvăm cu noi înșine și cu societatea în care trăim. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.