Locuiesc, în ombilicul urbei T. (cu buricul, însă, tăiat de-amar de vreme), un apartament bicameral, ca Parlamentul nostru (al nostru şi nu prea). De cînd bîntuie, prin România, stafia sistemei unicamerale, am început să intru la idei. Nu e o fandacsie, ci o temere întemeiată pe un antecedent indenegabil: tovarăşii (ăi de pe vremuri) preferau, şi ei, sistema asta, unicameralismul car’v’zică, – şi în domeniul (pseudo)legislativ (cf. Marea Adunare Naţională, în faţa căriia ar fi răspuns pînă şi Geniul carpatin), şi în acela privind spaţiul locativ, scund, strîmt şi strîmb (casele, în comunism, neavînd vincluri, iar treptele, la bloc, fiind inegale); cu o vorbă a poetului Ion Barbu: „Stîngi cuburi şubrede, intrate, / De case roşii…“ („roşii“ nu la propriu, – căci nu un Hundertwasser le va fi proiectat). Ideea fixă a tovarăşilor noştri, „visul“ lor „crud“ şi „gîndul“ lor „cretin“ (vorba aceluiaşi poet), va fi fost un spaţiu locativ cît mai unicameral posibil! Cu cît mai unicameral, cu-atît mai lesne controlabil. Cînd, bunăoară, se „naţionaliza“ locuinţa pluricamerală a unei singure familii, foştilor proprietari le rămînea, de regulă, mansarda (sau subsolul, cînd nu chiar garajul), noii chiriaşi (dacă erau „de rînd“) urmînd a locui, unicameralmente, claie peste grămadă. Am văzut inşi gătind în camera de baie, la primusul stînd pe capacul căcăstorii! De unde, şi angoasa mea. – Ei, bine, vizitîndu-mi, deunăzi, un amic, deţinător al unui apartament bicameral, asemeni mie, am auzit, în timp ce urcam scara, ciocănituri de mari baroase şi un vacarm bormaşinal de nedescris. „Ce se întîmplă?“ întrebatu-mi-am amicul. „M-am gîndit, dragă, să-mi transform apartamentul într-unul unicameral!"