Oare de ce m-a chemat? Mă apropii cu inima strînsă, sper să nu fi făcut ceva ai mei, clasa a X-a, dar nu prea cred, sînt copii buni, au cam trecut de etapele în care își mai dădeau în petic. Văd de la distanță că în fața cabinetului mai sînt vreo două colege, plus vreo trei eleve. Cînd ajung și eu, le recunosc, sînt dintr-a XI-a A, o clasă bună. Despre ele o fi vorba, presupun. Dar de ce m-o fi chemat și pe mine? Întreb din priviri diriginta, aflată alături, ridică din umeri și din priviri. Profa de bio, Angela, același gest, aceeași nedumerire. Mă uit la fete, fac semne întrebătoare din cap, nici ele nu știu, aceleași gesturi de nedumerire, doar mai sfioase. Le privesc mai atent. Maria e cea mai frumoasă, are chipul rotund, cu pielea sidefie și părul negru, cu ochii verzi, o splendoare. Sfioasă altfel, mai degrabă, oricum, nu foarte îndrăzneață. Deșteaptă și cu bun-simț, mereu gata să cedeze dreptul ei în fața unui coleg sau să sară în ajutorul altuia. Andreea e și ea o frumusețe, cu părul șaten, bine proporționată, cu privirea mai curajoasă, mai incisivă printre colegi, conștientă de farmecul ei, iar Marcela, „tocilara“ clasei, în fapt iubită cam de toți colegii, pentru că e veselă, îndatoritoare și cu un vino-ncoace natural, neostentativ, poate favorizat de coama aia fascinantă de păr blond, de leoaică. Ce-o fi cu ele, aici? Ce-o fi cu noi, toate? Așteptăm, ce să facem? Deși cam bat din picior, am oră și s-au cam dus deja vreo patru minute din pauză. Întreb într-o doară dacă e înăuntru, nu e, îmi spune Flori, diriginta lor, ne-a convocat doar și așteptăm, o fi pe undeva prin școală, așteptăm…

O vedem apărînd în cele din urmă, de departe, din capătul celălalt al coridorului. Cînd ajunge, nu se uită la noi, la nici una. Are privirea aia preocupată, scăpată în jos, spre vîrful picioarelor, spre cadența pașilor sau poate pur și simplu spre mozaic. Bagă cheia în ușă fără să ne privească și mă uit spre ea curioasă, aproape amuzată, pentru că e, fără doar și poate, un spectacol și acesta al preocupării ei, doar o știu de atîta amar de timp, de atîția ani, nu doar de acum, de doi-trei, de cînd e pe funcție. De cînd e directoare, parcă ceva nou din ea e activat însă, un fel de agitație, de tensiune a descompunerii și recompunerii perpetue. Dacă i-aș spune așa, s-ar enerva și mi-ar zice să o las baltă cu caracterizările astea de profă de română, că o școală nu așa se conduce, cu epitete și cu metafore. Deh, profă de fizică fiind ea…

Intrăm înăuntru, iar eu, precaută, rămîn în picioare, lîngă intrare. Presimt că voi vrea să ies la un moment dat și să o fac cît mai repede, cît mai discret. Rămînem toate în picioare, de altfel, Angela și Flori de-o parte, fetele de cealaltă parte a biroului în spatele căruia se oprește ea, tot fără să se așeze, sprijinindu-se cu palmele directorial – cum altfel? – de marginea lui de stejar masiv.

– Uită-te la tine cum arăți! Tu te vezi? Ca o cocotă!

Exact așa s-a dezlănțuit, dar aici nu pot reproduce și tonul, intensitatea melodică a înaltelor care au zguduit încăperea aia din temelii. Imaginați-vă!

Mă uit la fată. Privește în jos și îi tremură umerii. Nu-i văd chipul, e cu spatele la mine. E îmbrăcată cu o fustiță, nici nu observasem. Acum îmi dau seama, poate cam scurtă, nu indecentă, aș zice. Ciorapi negri, mulți dani, groși. Se vede, desigur, curbura piciorului frumos. Dar cîtora nu li se vede? Și, la urma urmei, cînd să-și arate frumusețea și fetele astea? Cînd vor fi de vîrsta mea și a directoarei?

– O curvă! Ca o curvă!

Tună și fulgeră, isteric, în continuare. De ce nu a luat-o separat, să-i spună simplu: te-ai îmbrăcat prea provocator, te rog să eviți pe viitor!? Și ce căutăm noi, ceilalți, aici? Îmi dau acum seama, sîntem niște martori. Medievali. Martori medievali ai umilirii publice. Lecția nu e desăvîrșită decît dacă vrăjitoarea e arsă în piață pe rug.

Dar stați așa: există regulament școlar, există ROFUIP, ROI, coduri deontologice etc. Oare e legal ce se întîmplă aici? Nu e, sigur că nu e! Dar cine să spună? Eu nu: și așa sînt văzută prea cu ochi răi, mereu sărind în apărarea elevilor, mereu nonconformistă în raport cu standardele tradiționaliste ale educației. Ceva mă oprește acum, n-am curaj pur și simplu să intervin, să domolesc furia și frustrarea care se simt în spatele ei. Tac laș, apoi, mai laș, mă strecor pe ușă și fug la oră. Răsuflu greu pe coridor, alerg, sînt ușurată și împovărată.

La plecarea spre casă mă întîlnesc cu Flori. Vorbim. Nici ele nu au reacționat. Au ascultat, apoi toate s-au întors în clase umilite, cu capul plecat. Nu-și explică de ce. Fata asta, o fată atît de bună, la urma urmei obișnuită, neieșind cu nimic în evidență în raport cu alte fete din școală. O victimă întîmplătoare. Măcar de n-ar fi fost tocmai ea, săraca. O întreb ce vrea să spună. Păi, nu știi? mă întreabă. Nu, nu știu! Biata de ea, acum trei ani și-a găsit mama spînzurată în casă. Ea a descoperit-o.

Abia acum mă cutremur. Ce n-am știut nici eu, cu siguranță nici directoarea. O inocentă fustă și niște picioare de mamă moartă, spînzurînd de un corp, spînzurînd de un gît, spînzurînd de o sfoară. Niște picioare fără ciorapi de nenumărați deni, negri. Ce ușor poți călca în picioare. Cine să păzească această poartă a adevărului? În seara asta îmi va fi rușine. Deși rușinea mea nu mai ajută la nimic. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.