Românii sînt singurii care, dincolo de Cortină, îmi tipăresc cărţile“, zicea Ernst Jünger în 1982. Relația lui privilegiată cu România a continuat: romanul Eumeswil, tradus în 2000 la Editura Univers de Nora Iuga, a fost probabil mai bine primit aici decît în Germania (unde apăruse în 1977). E posibil ca relațiile lui Jünger cu exilul românesc – Eliade, Cioran și mulți alții – să facă romanele lui antitotalitariste să cîntărească mai greu la noi decît alte texte care, în Germania, au fost văzute o vreme ca prea apropiate, fie și indirect, de paradigma nazistă, de exemplu prin glorificarea războiului. Voiam să mă opresc puțin asupra acestui roman pentru că acolo autorul german folosește, între altele, imaginarul tiraniei din lumea greacă arhaică pentru a descrie o tiranie (post-)modernă (observația îi aparține lui Alexander Rubel).

Eumeswil este un oraș distopic, identificat doar ca fiind aflat pe fluviul Sus (deci la fel ca orașul marocan Agadir). El se vrea o Romă a viitorului, plin de imigranți chinezi, libanezi, europeni, și e prezentat ca o civilizație de epigoni, fără istorie, un popor de felahi (ideea lui Spengler, folosită explicit). De războaie nu poate fi deci vorba în carte – nici de dragoste, de altfel –, ci doar de fleacuri: baruri, doctori și erudiție. Orașul nord-african e condus de un dictator cu nume sud-american, Condor, dintr-o casbah în care recunoaștem o acropolă greacă degenerată. Eumeswil e, ziceam, un oraș fără istorie, dar are un institut de istorie. Romanul se învîrte în jurul relației tiranului cu istoricul Venator, definit ca anarh (nu anarhist), un fel de apologet al dezangajării politice și al indiferenței stoice față de orice formă de putere. Anarhul ar fi deci un „maestru al distanței“, ca să preiau formula lui Rubel, care notează și că numele lui Venator poate fi legat de venator naturae. Sintagma asta identifică, la Cicero, cercetătorul din științele naturale, iar Jünger numea entomologia, pasiunea lui, o „vînătoare subtilă“.

Mai important însă pentru noi, Condorul este, la fel ca tirania greacă, un produs indirect al democrației radicale conduse de demagogi; romanul se termină înainte să aflăm dacă, așa ca în Grecia arhaică, tirania lui e o etapă necesară istoric pe drumul spre democrație. În orice caz, Condorul lui Jünger e asociat cu fenomene binecunoscute din tirania arhaică: eliminarea elitelor și a aristocrației, masificarea demos-ului, deportări, mercenari străini; dar și cu mecenatul cultural sau boom-ul economic. Amintesc aici o poveste spusă de Herodot, în care un mesager trimis de tiranul Periandru al Corintului îi cere sfaturi de guvernare tiranului Trasibul din Milet (la Aristotel e invers, dar nu contează). Trasibul îl ia pe mesager la o plimbare prin lanul de grîu, băgîndu-l în sperieți, presupun. Acolo retează toate spicele de grîu mai înalte și mai arătoase decît celelalte și apoi îl trimite acasă pe mesager fără multă vorbă. Periandru ascultă relatarea acestuia despre aparenta nebunie a omologului microasiatic, care își distruge partea cea mai bună a recoltei, și deduce corect sfatul milesianului: că, pentru a păstra puterea, oricine se remarcă în vreun fel trebuie eliminat. (O anecdotă care combină în mod cît se poate de neliniștitor Gleichschaltung cu weird trick discovered by a mom). Condorul e chiar comparat o dată în roman cu acest Periandru din Corint, dar sigur că în text există și repere mai tîrzii decît lumea tiranilor. De pildă, Venator al nostru este asemănat cu Xenofon, iar însuși numele Eumeswil (la început, în manuscris, Eumenesville) amintește de un general al lui Alexandru Macedon. Condorul este altă dată pus pe aceeași treaptă cu împăratul roman Tiberius, Jünger trecînd aici de la modelul lui principal, Herodot cel fascinat de portretele tiranilor arhaici, la Tacit, încă mai expert în patologia puterii.

Un roman, deci, despre tirani și subalterni într-o lume post-istorică, nu în sensul benign al lui Fukuyama (de altfel, Eumeswil e orice, numai o democrație liberală, nu), ci în siajul filozofiei germane (mai ales Arnold Gehlen, care, politicește, avusese contacte clare cu național so-cia-lismul). Asta dacă nu cumva ne grăbim vorbind despre post-istorie, și adevărata miză la Jünger este ciclicitatea istoriei. Rubel are probabil dreptate cînd vede post-istoria ca pe o ispită interpretativă, mai ales date fiind aluziile din text la Vico. (Aici trebuie să deschid o paranteză: Alexander Rubel e un tip de savant foarte rar. Directorul german al Institului de Arheologie din Iași a făcut un al doilea doctorat, în filologie, iar monografia lui despre Jünger, apărută anul trecut la Würzburg, are toate șansele să devină clasică.)

Aș adăuga două observații. În jurnal, înainte să se hotărască pentru numele Eumeswil, Jünger numește orașul, provizoriu, „Marea groapă de gunoi“. În roman găsesc și un paragraf dedicat gunoiului, descris ca „unul din simbolurile locurilor fără istorie“. Înțeleg, desigur, ce vrea să spună prin asta un autor la care există o familiaritate formidabilă cu sursele scrise, de la Homer la Historia Augusta. Dar arheologia arată că istoria e recuperată de cele mai multe ori tocmai din resturi, din ceea ce este stricat, aruncat, pierdut, distrus. În Despre durere (1934), Jünger mai spune că „arheologia este, de fapt, o știință dedicată durerii“ și vorbește de „jalea care ne cuprinde pe siturile arheologice“ atunci cînd sînt descoperite imperii din care n-a mai rămas nici numele. Domnu’ Jünger, iertați-ne, că sîntem oameni simpli! Noi ne bucurăm!

Foto: Max Ernst, La ville entière, 1935