Călătoriile spre vest pot fi uneori ca niște excursii în viitor. Dacă ajungi în Statele Unite, de exemplu, ai ocazia să vezi roboți pe stradă, prin hoteluri și magazine, mașini fără șofer și tot felul de drăcii pe care nu ți le prea închipuiai. Călătoriile în est sînt de obicei invers, adică un fel de întoarceri în timp. Ei bine, există și excepții, adică locuri aflate la vest de noi și care îți amintesc de trecut. Am traversat recent, într-o oarecare viteză, Serbia și Bosnia și Herțegovina. Adică le-am privit trecînd prin dreptul geamurilor mașinii. Mi-am făcut o impresie rapidă și probabil superficială, dar cu mintea oarecum avizată a est-europeanului care poate înțelege destule în regiunile astea foste comuniste. Deocamdată, vreau să povestesc un mic incident din localitatea bosniacă Gorazde.

Prin mijlocul orașului, drumul principal era în lucru. O săgeată galbenă pe care scria Foca (următoarea localitate mai importantă) îți indica pe unde puteai ocoli porțiunea aflată în șantier. Am urmat semnul încetișor și am ajuns pe niște străzi lăturalnice. Cînd eram aproape de a intra din nou în drumul principal, în fața noastră au răsărit doi polițiști, unul foarte tînăr, celălalt cu părul alb. Cel tînăr a întins orizontal mîna cu bagheta ce avea în capăt un disc rotund și roșu, care mi-a amintit imediat de cea folosită la noi pe vremuri de pionierii desemnați să dirijeze circulația (era o mare onoare și bucurie pe atunci să devii copil milițian). Am oprit. Am deschis geamul. Polițistul cu părul alb m-a salutat cu mîna la chipiu. Ce era? Mi-a cerut actele și i le-am dat, dar nu prea a părut interesat să se uite la ele. Încerca să-mi spună prin semne dublate de vreo două cuvinte englezești că aș fi ignorat un semn care mă obliga s-o iau la dreapta, iar eu o făcusem la stînga. Eram convins că inventa. Nu greșisem nimic, semnul de care vorbea nici nu exista. La întrebările mele s a făcut însă că nu înțelege. Văzuse numărul străin și miza pe bariera limbii. Probabil că nu bănuia cît de bine știam ce voia, cît de bine îi interpretam mimica și rolul teatral pe care-l juca. Erau lucruri pe care le știam dintr-un trecut comun, comunist și post-comunist, de pe drumurile noastre, de pe cele bulgărești… Am realizat atunci că la noi de multă vreme nu mai trecusem prin această clasică scenetă. Ce repede uităm! Mi se părea o întoarcere cu mulți ani în urmă. Poate că celor cu număr străin și astăzi li s-o mai întîmpla așa ceva și pe la noi, cine știe… Eu însă n-am mai văzut situația asta.

În sfîrșit, polițistul tînăr s-a apucat să noteze ceva pe o hîrtiuță, pe care mi-a arătat-o: 25 de euro. Clar ca bună ziua. Am stat o clipă în cumpănă dacă, în loc să-i dau banii, să încep să fac scandal. Dar, una, că ne grăbeam să ajungem la destinație și nu ne prea permiteam întîrzieri, și a doua, ne aflam într-un stat cam dubios din punct de vedere al drepturilor individuale, despre care știam că nu și-a revenit complet la normal după cruntul război prin care a trecut. Cine și cum administrează, de fapt, țara asta? Care-i diferența dintre Bosnia și Herțegovina și Republica Srpska, și în care parte ne aflam noi în acel moment? Nu mi-era deloc limpede. Mi-au trecut prin minte figurile lui Radovan Karadzic și Mlatko Radic. Destul cît să bag mîna în buzunar. Poate că un american ar fi făcut reclamație. Eu voiam să rezolv problema cît mai repede, așa că, după vechea școală a est-europenilor, i-am întins banii. Dar polițistul a sărit ca ars. „No money for me.“ M-am uitat la el mirat. A început să se agite. A schimbat priviri și vorbe scurte cu colegul mai în vîrstă. Mi-a spus apoi că banii se dau la Policijska Stanica. Serios? Am încercat să-i spun că n-avem timp de așa ceva. Ce voia, de fapt? S-a făcut că nu mă înțelege. Se vedea că îl frămînta ceva destul de tare. Colegul lui cu părul alb se ținea mai deoparte. „I can help you“, mi-a spus brusc cel tînăr. „Păi, help me“, i-am răspuns. Nu pricepeam nimic. Și-a mai stors mintea după cîteva cuvinte englezești și dintr-o dată i-a ieșit: „You must be silent!“. Asta le întrecea pe toate. „OK, OK“, am răspuns, gîndindu-mă amuzat că oricum o să scriu povestea în ziar. Atunci, a întins mîna după pașaport, dîndu-mi de înțeles că vrea să-l mai vadă o dată. În momentul ăla am priceput. Am pus banii în pașaport și i l am întins. Colegul cel bătrîn era deja cu spatele la vreo 15 metri distanță. Tînărul s-a dus în spatele mașinii, făcîndu-se că răsfoiește pașaportul. „Ce coregrafie!“, a exclamat fiul meu, uimit. Nu mai văzuse așa ceva. De fapt, nici eu. Milițienii ăia chiar se temeau. Mureau de frică atunci cînd au luat banii. Cel în vîrstă părea că l inițiază pe cel tînăr în vechea procedură a luării de mită, dar în noua epocă în care oricînd poți fi filmat.

Mi-a adus pașaportul înapoi, reluînd formula anterioară: „I help you“. Iar nu înțelegeam. „You help me?“ „Yes.“ Mă uitam nedumerit la el. „Foca?“, m-a întrebat. Am dat din cap că da, mergeam spre Foca. „Near Foca, stable radar. No more than 60“, mi-a zis. Era un ajutor. Părea că omul simțea nevoia să ofere totuși ceva în schimbul banilor luați abuziv. Și într-adevăr, exista un radar pe acel drum. Poate că dacă polițistul nu-mi lua banii pe nedrept și nu-mi dădea informația, m-ar fi amendat, pe drept, cei cu radarul. Cînd am trecut pe lîngă ei, tocmai opriseră o mașină cu număr de Timișoara. Am rămas cu gînduri ambigue despre cei doi. Să-i consider niște polițiști corupți, nemernici și abuzivi? Să i văd ca pe niște amărîți cu obiceiurile lor balcanice transmise din generație în generație? Să-i disprețuiesc sau să-mi fie milă? Să mă îngrijorez că asemenea practici nu dispar niciodată prin regiunile astea și că pot oricînd reveni în forță? Ce știu sigur e că păreau foarte comici.