Dacă revista noastră tot face un Dosar despre părerism, m-am gîndit că aș putea să-mi „dau cu părerea“ și eu în această chestiune. Cel puțin de la Leonardo da Vinci încoace (de la a cărui dispariție Dumnezeu n-a mai avut puterea de a crea un altul – așa cum se spunea în finalul unui serial despre el), indivizii speciei noastre au ajuns să cuprindă tot mai puțin din cunoașterea umană. Istoricul israelian Yuval Noah Harari observă că, mai ales în zilele noastre, „oamenii gîndesc rareori singuri“ și că „mai curînd gîndesc în grupuri“. E cît se poate de clar că nimeni nu are cunoștință, de pildă, de întreaga știință și tehnologie înglobată într-un laptop, într-un telefon mobil sau într-un automobil. Asta nu înseamnă că fiecare individ nu se poate folosi de aceste instrumente, avînd de fapt încredere în gîndirea colectivă științifică și tehnologică, în urma căreia acestea au fost construite. Exista o teorie conform căreia dacă un cataclism, un război atomic să spunem, ar distruge omenirea lăsînd în urmă supraviețuitori izolați în diverse locuri ale planetei, aceștia n-ar mai fi în stare să refacă civilizația. Ei ar putea doar transmite copiilor lor povești despre ceea ce a existat, povești care după cîteva generații s-ar transforma în mituri.

Pînă una-alta, chiar fără vreun cataclism mondial, în fața complexității tot mai mari a lumii în care trăim, puterea de înțelegere individuală scade și ignoranța fiecăruia crește. Nu crește însă neapărat și conștiința acestei ignoranțe. Oamenii își închipuie că știu. E ceea ce unii au numit iluzia cunoașterii. Și, cum tot Harari observă, „unii care nu știu mai nimic despre meteorologie sau biologie propun totuși politici privind schimbarea climatică și culturile modificate genetic, în vreme ce alții au opinii cît se poate de ferme despre cum ar trebui să se procedeze în Irak sau în Ucraina, deși nu sînt capabili să localizeze aceste țări pe o hartă“.

Dar oamenilor nu le pot fi interzise părerile despre lucruri la care nu se pricep și uneori nu pot fi opriți nici să ia decizii importante în domenii pe care le cunosc vag sau chiar deloc. Mass-media ar putea avea un rol serios în ameliorarea ignoranței opiniei publice, măcar în chestiuni esențiale, după cum aceeași mass-media poate propaga clișee sau lucruri neadevărate. Din păcate, pare că această a doua variantă e mai tentantă. Lăsînd la o parte devierile grave aduse de folosirea presei pentru propagandă, de reaua-credință indusă de unii patroni în domeniu sau de diverse interese necinstite, m-aș referi puțin la fenomenul deprofesionalizării jurnalismului. În ultimii ani, aș spune că televiziunile, în special, au alunecat vertiginos către un soi de „părerism“ de ocazie. E valabil nu doar în talk-show-uri, ci și la știri. Într-o viziune mai anglo-saxonă, să zicem, lucrurile sînt cît se poate de simple. Jurnalistul ar trebui să transmită opiniei publice evenimente, fapte, informații, să preia cu discernămînt (ăsta e un cuvînt-cheie) informații de interes public dintr-o parte și să le „predea“ în alta. Uneori, desigur, trebuie să le reambaleze pe înțelesul nespecialiștilor. Dar asta nu înseamnă că el trebuie să se priceapă la toate cîte e pus să transmită. Bineînțeles, e de preferat ca la Ministerul Justiției, de exemplu, să trimiți un reporter care are ceva noțiuni în domeniu. Dar nu e nevoie ca el să fie un specialist în drept. Jurnalistul trebuie să aibă ceva cultură generală și să se priceapă la propria lui meserie. Adică să știe să pună întrebări, să-i facă pe specialiști să dea explicații pe înțelesul tuturor. Să-i știe pe experții credibili și elocvenți din domeniile în care se învîrte și să-i evite pe cei care nu s-au dovedit serioși sau care au obiceiul să bată cîmpii. Jurnalistul trebuie deci să se priceapă la a obține explicații clare și coerente, fie că vorbește cu un ministru, cu un brutar sau cu un savant. De asemenea, cînd culege declarații și opinii, nu e cazul ca jurnalistul să se lase convins. El are datoria să caute și să prezinte și punctele de vedere contrare. Folosindu-se mereu însă de acea calitate esențială de care vorbeam: discernămîntul. Mulți jurnaliști invocă propria nepricepere în domeniul în care sînt puși să transmită, dar asta e normală și nu are mare importanță dacă te pricepi la propria meserie, adică la transmiterea de informații. Unii însă uită că au doar acest rol de „transmițători“ și încep să se considere ei înșiși persoane importante, făuritoare de știri. Alții ajung să se creadă un fel de „anchetatori“ sau chiar „judecători“ care, în numele opiniei publice, ar fi cumva îndrituiți să împartă dreptatea. Nu rareori apare și genul de jurnalist pentru care propria prezență (scenică) la un post de televiziune e cu mult mai importantă decît ceea ce trebuie să spună acolo. Nu mai vorbim de categoria moderatorilor. Mai e și meteahna producătorilor care, în loc să caute oameni de specialitate, invită în emisiuni analiști „de serviciu“ care vin oricînd și par a se pricepe la orice. Mai presus de toate însă, continuă să funcționeze ideea, introdusă imediat după Revoluție de un mare „maestru“ al presei românești, că dacă spui bazaconii îți crește vînzarea. Se întîmplă asta doar pe termen scurt. Pe termen lung, oamenii își pierd încrederea în întreaga presă. Iar în loc să fie o sursă de informare, mass-media se transformă într-un amplificator al ignoranței și așa foarte răspîndite.