În sfîrşit, Hagi e fericit şi Becali stăpîn pe echipa lui? Ce mai putem spune după prima parte a campionatului? 

Fotbalul românesc e precum companiile neaoşe. Fericirea vine din control. Nu există încredere, nu există delegare, toate hăţurile sînt în mîna unui singur cetăţean. Acelaşi sindrom al omului providenţial care ne scuteşte de a mai fi responsabili de propria viaţă, sindrom care bîntuie cea mai mare parte a populaţiei noastre, funcţionează şi în fotbal. Tipul e genial, sînt şi ceilalţi geniali cu el. Duce afacerea în prăpastie, se prăbuşesc toţi. Iată cum arată echipele dintre care se va alege campioana. La FCSB, schimbările le face patronul de acasă sau din tribună, aşa cum NASA sau ESA aterizează sonde spaţiale pe meteoriţi fără ca microorganismele pe care aceste vehicule le poartă să aibă ceva de zis. La CFR, meciurile cele mai importante se joacă după ce se termină cele de pe teren, la tribuna oficială unde patronul face şi desface, la un pahar de vorbă, contracte de antrenori, înconjurat de o sumă de cetăţeni care îi ung urechile cu miere şi venin. Craiova e mereu un tărîm aparte. „Începem să devenim un pic olteni“, a răbufnit, după coruri de huiduieli, antrenorul ei lombard. Acolo, patron emoţional e publicul. Care nu e neapărat mai înţelept, la o adică, decît un despotic şef suprem. La Astra e o aparenţă de independenţă, dar patronul e mereu un soi de elefant care irumpe neanunţat în magazinul cu porţelanuri. Într-o seară a pus un antrenor direct de la o emisiune TV, deşi avea deja unul. La Viitorul, Hagi e cel care taie şi spînzură fără contraparte reală. Doar Sepsi apare ca o excepţie. Deţinătorul echipei susţine că nu se bagă la partea tehnică şi există motive să fie crezut. Acolo, fericirea nu vine din controlul autocratic al unui singur om, ci din banii care curg de dincolo de graniţa de vest. Bani publici maghiari. Direcţionaţi de un alt tătuc bătător cu cărămida în pieptul lat de naţionalist fără frontiere, Orbán-baci. Oricum ai da-o, tot acolo ajungi. Estul rămîne, în adînc, feudal, cu cîţiva boieri şi mulţi oieri. Deşi cîteodată, vorba lui Hagi, poţi fi şi una, şi alta.