Relatam, în rubrica de față, cu ani în urmă, o întîmplare (reală) preluată din cartea lui Bill Bryson, Notes from a Big Country / Însemnări dintr-o țară mare. Revin astăzi la ea pentru învățăturile subtile pe care ni le furnizează. O doamnă din statul american Oklahoma (din Tulsa, mai precis), Rita Rupp, a plecat, la un moment dat, de una singură, într-un voiaj rutier de-a lungul și de-a latul Lumii Noi. Conștientă, pesemne, că o astfel de călătorie presupunea și anumite riscuri, a scris, prevăzătoare, un bilețel – pe care l-a dosit în propria-i poștă – cu următorul conținut uluitor: „Ajutor! Am fost răpită. Sunați, vă rog, la poliția interstatală!“ Pe spatele lui, și-a redactat, caligrafic („citeț“, cum se spunea în copilăria noastră), numele, adresa exactă și numărul mașinii personale (în care, practic, se afla!). O măsură de precauție, evident, în cazul în care vreun răufăcător ar fi luat-o, abuziv, sub amenințarea armei, în „custodia“ sa. Într-o clipă de neatenție a ipoteticului răpitor, Rita plănuia să arunce hîrtiuța undeva, la vedere, mizînd că bunul samaritean ce ar fi descoperit-o va telefona, neabătut, oamenilor legii. Problema e că doamna Rupp a pierdut de-a binelea bilețelul, stîrnind, ulterior, o tevatură mediatico-polițienească în America, timp de mai multe zile, demnă de marile romane polițiste. A devenit, cum s-ar zice, victima inocentă a spiritului său excesiv de precaut. „Prevederea fatalității“ s-a metamorfozat aici direct, nu fără ironie, în „fatalitatea prevederii“.

Situația nu reprezintă, în ethos-ul ei adînc, o excepție. Cu toții putem cădea, dacă nu am făcut-o deja, în capcana măsurilor de siguranță inventate chiar de noi, minuțios-prevăzător. Am auzit, nu demult, despre un profesor universitar obsedat de securitatea locuinței sale (stătea, într-adevăr, într-o casă frumoasă, dar destul de izolată, de la marginea orașului). A montat tot felul de alarme de protecție și a antrenat diverși cîini de pază, pînă cînd a ajuns la concluzia că numai camerele de filmat – răspîndite pretutindeni pe pereții clădirii – ar fi reușit să țină hoții departe. A cheltuit o avere pentru instalarea lor. Vila arăta acum ca una de protocol zero, sub draconică supraveghere militară. Într-o bună zi, soția bietului om a urmărit, din plictiseală, o înregistrare video, filmată ceva mai devreme, în care profesorul (profitînd de absența nevestei) intra voios cu amanta în casă. Blindata locuință s-a transformat apoi în obiectul de sechestru al partajului juridic… Tot acasă a rămas prizonier, în țipetele stridente ale alarmei, un alt cunoscut de-al meu care fie uitase codul de dezactivare, fie nu mai știa pe ce să apese de emoție. A fost salvat de agenții firmei de pază, nu înainte de a fi trîntit puțin la podea. Pînă s-au lămurit că el era, de facto și de iure, proprietarul, se înțelege. Nu rare sînt exemplele în care oamenii nu mai pot beneficia liniștiți de propriile telefoane, tablete, laptop-uri, stick-uri sau computere, blocate definitiv de manevrele de protecție sofisticate, imaginate de înșiși proprietarii lor.

Nu am constatat accidental mai sus că „prevederea fatalității“ ia, în asemenea contexte, aspectul unei „fatalități a prevederii“. Pînă la urmă, precauția, ca stare în sine, constituie un „instinct“ de apărare, dezvoltat de individ înaintea unei forțe, în realitate, de necontrolat – destinul. Așadar, orice discuție în jurul „spiritului prevăzător“ este, în fond, o discuție despre „soarta implacabilă“ ori, mai corect, despre impulsul nostru irepresibil de a ne pune – suficient de caraghios, să admitem! – la „adăpost“ de propria-ne (exasperantă) precaritate. Precauție și precaritate, iată două noțiuni minunat conjugate în această ecuație cu implicații tragicomice. Vă amintiți piesa „destinului orb“ prin excelență, Oedipus rex / Oedip rege, scrisă, încă din antichitate, de Sofocle? Și acolo insul încearcă, disperat, să-și învingă precaritatea prin intermediul precauției. Ce face Laius atunci cînd află, prin mijlocirea necruțătorului oracol, că va fi omorît de fiul său nou-născut, Oedip (care, în plus, conform profeției, se va căsători și cu mama lui, Iocasta!)? Dă pruncul spre a fi ucis (lucru care, prin manevrele predestinării, nu se întîmplă!), sperînd să „înșele“ zeii. Ce face însă Oedip, maturizat, auzind aceeași sumbră prevestire? Fuge din locul unde a crescut, crezînd că acolo trăiesc părinții lui adevărați, și revine în Teba, împlinindu-și destinul. În ciuda minuțiozității calculelor cuiva, soarta personală (ca și cea colectivă, de fapt!) va uni, fin, toate piesele din puzzle, pînă la desăvîrșirea întregului.

Filozofia precauției“, dincolo de virtuțile sale incontestabile pe termen scurt, este de aceea naivă, improprie și, pînă la un punct, chiar pernicioasă pe termen lung, întorcîndu-se adesea cu sarcasm, după cum se vede, împotriva practicantului ei încăpățînat. Răspunsul relaxat al individului la provocările (de neocolit) ale sorții, deși poate surprinzător privit în detaliu pare mai adecvat la o perspectivă de ansamblu asupra tabloului vieții. În concluzie, un sfat potrivit rigorilor înțelepciunii lumești ar fi: „Mai lăsați precauțiile deoparte și bucurați-vă de viață înainte să vă ajungă precaritatea ei din urmă!“ Și totuși, cîți ar avea curajul să-l urmeze cu inima profund împăcată? 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.