În Brașov, există tradiția „Zilei morților“. Întorcîndu-mă pe Strada Lungă de la cimitirul împodobit de cei vii cu brazi, crizanteme și lumînări, mă gîndeam la moarte, cînd m-am încrucișat cu doi băieți, care veneau exact din partea opusă a străzii și a gîndurilor mele. Semănau bine la față, la haine, la mers și doar diferența de înălțime, cît o riglă de 15-20 cm, arăta că nu sînt gemeni. Jachetele descheiate și fularele fără nod, lăsate lejer să curgă spre talie, le dădeau un aer de mici oameni mari, în contrast cu căciulițele cu moț. Se întuneca și mi s-a părut ciudat să-i văd singuri pe stradă. Eram toți în dreptul unei librării recent înființate, care parcă te invita înăuntru. Spațioasă, cu lumină bună, caldă, librăria era pustie, ceea ce m-a întristat. Cîteva trepte care se deschideau spre o altă încăpere, situată la mezanin, făceau legătura cu o papetărie, ceva mai animată decît librăria. Înainte de a intra, l-am auzit pe băiatul mai mare, dăscălindu-l pe mezin: „Du-te și întreabă dacă au carte de religie pentru clasa a doua“. „Tse să întreb?“ „Carte de religie pentru clasa a doua.“ „Da, mă duc“, a spus copilul, mai mult pentru sine. L-am lăsat, deci, pe mesager să intre primul. Viteza lui de obiect teleghidat, la început, s-a încetinit pe măsură ce avansa în magazin fără să dea de nici un om mare. S-a oprit în dreptul treptelor care conduceau spre papetărie, unde casiera și vînzătoarea erau prinse într-o discuție, și și-a spus întrebarea așa: „Fratele meu întreabî dacă avesi carte de religie pentru clasa a doua“. Din păcate nu, a venit răspunsul de sus, doar caiet de religie. Asta nu-l interesa pe fratele mai mare, deci cel mic s-a întors și a zburat pe ușă cu răspunsul, ca un Hermes mic, cu aripi la ghetele de grădiniță. Misiune îndeplinită.

Am mai stat vreo cinci minute, apoi am dat să ies. Tocmai atunci ușa s-a deschis din nou, iar mesagerul, același, s-a trezit față-n față cu mine. Întrucît eram un om mare, s-a proptit bine pe piciorușe și, fixîndu-mi al doilea nasture de la haină, a spus ca pe o poezie într-un vers un nou text învățat în pripă. Luată prin surprindere de cei doi dinți lipsă, chiar pe mijlocul gurii, în partea de jos, și de șuvoiul de cuvinte care se adresa nasturelui meu, n-am înțeles nimic.

– Poftim? Ce să am?

– Micul prins avesi si la tse pres? a articulat din nou băiatul, cu răspicată atenție pentru consoane. Da, aveam, văzusem o versiune cartonată pe unul din rafturi. Nu știu de ce, cartea era în română-engleză. Copilul a înșfăcat-o și a strîns-o la piept cu ambele mîini. „La tse pres?“ N-am îndrăznit să-i iau prada din mînă, așa că m-am uitat pe raft, dar înainte să-i răspund, băiatul a strigat tare către ușa deschisă, plin de emoția victoriei: „Bogdane, are Micul Prins!“. A intrat imediat și Bogdan. „La ce preț?“, m a întrebat cu îngrijorare, ținînd banii (destinați, probabil, cărții de religie) mototoliți în mînă.

Morala: Micul prins e opera. La tse pres e viața. Că nu pot fi separate, că operă adevărată fără viață nu există, începi să înțelegi odată cu pierderea primilor dinți de lapte. 

(apărut în Dilema, nr. 555, noiembrie 2003)