Ca să fie limpede de la bun început: e vorba despre neparticiparea la vot. Și despre răspîndirea unui tip de „eroism“ al abandonului. Un fel de răspuns cinic – sau oricum va fi fiind el – la entuziasmul de a merge la vot și la încercările unora de a-i mobiliza și pe alții să o facă.

Există oameni care nu merg la vot și au motivele lor să procedeze în felul ăsta. Pot argumenta cu seninătate felul în care gîndesc sau îți pot spune verde în față că, pur și simplu, e treaba lor. Dar țin acest lucru pentru ei. Nu se urcă pe o scenă, de orice fel, și nu oficiază o slujbă a neparticipării. După cum există și destui oameni care țin să facă un spectacol din neparticiparea la vot. Sînt dezvrăjiții, dezamăgiții, cinicii, hiperconștienții, filozofii de ocazie, nihiliștii de serviciu care-și închipuie că acumulează puncte la scorul de vedete înțelepte ale grupurilor de prieteni. Ei sînt cei care găsesc o plăcere adîncă în a încerca să-i convingă și pe alții că e absolut inutil, ba chiar ridicol să participi la vot. Cheile de interpretare ale acestor roluri sînt multiple. De la „minimaliștii“ care aleg momentul cel mai potrivit să plaseze replica demobilizatoare, ca o torpilă lansată perfect, pentru a lovi în plin, pînă la teatralii care dau adevărate spectacole în prea multe acte, demonstrații dramatice de mari dimensiuni, ale inutilității oricărui fel de participare civică.

Ipocrizia și prostia ne pot lovi oricînd, pe oricare dintre noi. Funcționează ca orice virus, uneori cu mare rezistență la vaccin sau tratament. Asta e situația. Lovesc fără discriminare. Fac și ele parte din elementele care alcătuiesc fișa postului de ființă umană. A te revolta la adresa balurilor pompoase pe care aceste verișoare legendare le dau pe frunțile unora dintre noi e ca atunci cînd te-ai revolta la adresa ploii sau a înghețului. Pe de altă parte, nu e ușor deloc să-i acuzi pe alții de ceea ce faci sau conții tu însuți. Astea sînt situațiile în care te abții să emiți judecăți. Sau, dimpotrivă, poți face un mare spectacol din asta. Cei mai mulți dintre noi preferăm a doua variantă, deseori ca soluție terapeutică firească, iar uneori chiar ca pe una disperată. Cert e că de ipocrizie și de prostie nu scăpăm. Dar că, totuși, contează cum ni le chivernisim. Cum le punem la rînd. Cum ne descurcăm cu depozitarea și gestionarea acestor oaspeți care obișnuiesc să stea mult. Ideal ar fi ca, dacă sîntem mahmuri, nedormiți și iritați din cauza acestor vizite prelungite, să nu ne descărcăm pe alții. N-au nici o vină. Dar, evident, nu se-ntîmplă mereu ce e ideal. Așa e și cu mersul la vot. Fie încercăm să îi îmbolnăvim și pe alții cu propria noastră dezvrăjire, fie tragem de semenii noștri, pînă le rupem hainele, obligîndu-i la diferite feluri de entuziasme participative.

În teorie e ușor. Gîndurile pot sări mai abitir ca Tarzan, din liană în liană. Spectacolul ideilor e fascinant, iar eventualele prelungiri spre realitate pot provoca momente asemănătoare valurilor de emoție care traversează publicul prezent în marile arene ale întîlnirilor sportive. Dar în viața reală hiperconcretă e mult mai complicat. Întîlnirile între idei și posibilele lor materializări produc, deseori, reacții neprevăzute, soldate cu victime. Uneori, foarte multe victime. Jocul în lumea ideilor nu seamănă cu joaca din lumea reală. Aici, în zona palpabilului, un cucui, o vînătaie, o rană deschisă dor. La propriu. În laboratorul de experimente practice, orice întîlnire poate deveni una  contondentă. De-aia avem reguli, convenții, legi care încearcă să ne țină în frîu, dar să ofere și o oarecare formă de confort la frontiera cu zona ideilor sau în spațiile de conștiință ale ființei umane.

Neparticiparea tăcută și asumată la una sau la mai multe convenții ale societății în care trăiești e un gest de libertate. În cazul perioadelor electorale e dreptul fiecăruia să participe sau nu la acest proces. Ce-i drept, există și societăți unde votul e obligatoriu. La noi nu e așa. Iar exercitarea în libertate a acestui drept e o experiență destul de nouă. Așa cum e și încercarea de a trăi într-o democrație în curs de formare. Traversarea acestui proces nu e deloc una ușoară. E ceva care se poate întinde pe o perioadă lungă și furnizează, deseori, mai multe dezamăgiri decît bucurii. Unii se agită de mama focului în acest proces. O fac pentru că au ceva de cîștigat, vor să se înfigă în centrul atenției, să parvină, să se aleagă cu ceva de pe urma devălmășiei. E firesc. Se-ntîmplă peste tot în lume. Alții participă, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, pentru că, pur și simplu, așa cred ei că e bine, că au o datorie de îndeplinit, că pot insufla o formă de viață în aceste convenții care țin laolaltă comunitatea în care trăiesc alături de semenii lor.

Noi, românii, suferim cumplit atunci cînd ni se spune că sîntem neserioși. Iar acuzația de neseriozitate, fie că e aruncată în față, fie că e sugerată, ne produce niște hăuri interioare în care ne rătăcim. Ca orice lucru care ne sperie, e folosită foarte des și ca unealtă favorită de automutilare. Uneori o importăm de la alții, alteori o producem cu mîndrie pe plan local. E dreptul fiecăruia să fie dezvrăjit, să nu meargă la vot, să considere că el/ea nu participă la „porcăria asta“. Dar să o ții langa cu inutilitatea votului, cu tirade nihiliste, cu nesfîrșite reducționisme și cu „înțelepciuni“, care mai de care mai sofisticate, că „oricum, nu hotărăști tu nimic cu biletul ăla băgat în urnă“, toate astea sînt mari manifestări ale neseriozității. Sînt semne ale unei maladii culturale. Unii cred că e, de fapt, o virtute. Alții spun că e exact natura aia, prin excelență neserioasă, care-și joacă spectacolul suprem. Acela al simulării seriozității.

Pe șleau: mergeți și votați! Indiferent de ce spun toți înțelepții, că „participarea e mică în țările civilizate“, că „e epoca post-adevărului“, c-o fi, c-o păți.