Ca să ne facem un pic mai suportabilă situația în care ne aflăm, poate n-ar strica să relativizăm puțin lucrurile. Să ne gîndim, de exemplu, la ceva ce putea fi și mai rău. În 1842, Edgar Allan Poe a publicat celebra povestire „Masca Morții Roșii“, în care descria o boală ce pustia ținutul prințului Prospero: „O molimă mai hîdă și mai fără de leac nu se mai pomenise. Sîngele i-a fost Avatarul, și pecetea – roșeața și groaza sîngelui. Te lua cu dureri ascuțite și amețeli neașteptate, și apoi, prin toți porii, cu sudori necurmate de sînge, pînă la nimicire. Petele purpurii de pe trupul și mai ales de pe fața victimelor alcătuiau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din rîndul oamenilor și le lipsea de ajutorul și dragostea lor. Începutul, desfășurarea și sfîrșitul  bolii se petreceau toate într-o jumătate de ceas“.

Trebuie să recunoaștem că pare ceva cu mult mai înfricoșător decît COVID-19. Desigur, o boală care să se desfășoare doar „într-o jumătate de ceas“ e o invenție, o licență poetică a lui Poe, să spunem. Dar unele forme ale ciumei – boala responsabilă de cinci teribile pandemii cunoscute în istoria omenirii –, cea pulmonară sau cea septicemică, aveau o rată de mortalitate de peste 90%, iar în anumite cazuri se manifestau într-adevăr doar cîteva ore, pînă cînd își răpuneau victima. Circulă povestea că, la ciuma septicemică, se putea întîmpla ca omul să se culce aparent sănătos și să nu se mai trezească, evoluția bolii producîndu-se în doar cîteva ore de somn, deci o desfășurare oarecum apropiată de descrierea lui Poe. Iar petele ori buboaiele pe care le provoca erau de groază, exact așa cum spune scriitorul.

Ciuma există și astăzi, iar după datele OMS, de ea se îmbolnăvesc anual, în medie, peste 600 de oameni în întreaga lume. Un caz care a făcut vîlvă a fost depistat chiar în luna noiembrie 2019, în Mongolia, însă boala nu s-a răspîndit. Deși rămîne foarte periculoasă, ciuma nu mai are aceeași rată a mortalității, mai ales dacă se intervine rapid cu antibiotice. Interesant e că așa-numita moarte neagră, epidemia care a decimat omenirea în secolul al XIV-lea, a pornit tot din Asia (China și India) și a ajuns în Europa tot prin Italia, odată cu niște corăbii. Conform unor estimări actuale, pandemia ar fi redus cu circa un sfert populația de atunci a globului.

În fine, prin comparație, putem considera deci, așa cum spuneam la început, că avem noroc că epidemia actuală nu pare să semene cu așa ceva. Și poate că mai avem un noroc la care, luați de val, n-am prea apucat să ne gîndim. Dacă epidemia s-ar fi suprapus cu cealaltă nenorocire poreclită de oamenii din Piața Victoriei tocmai „Ciuma Roșie“? Adică ce-ar fi fost dacă, în perioada asta nefastă, am fi fost în continuare conduși de Guvernul Dăncilă, eventual și cu Dragnea nearestat și în plină putere politică? Cum ar fi declarat președintele stare de urgență, punînd un asemenea instrument de forță în mîna celor pomeniți? Cum s-ar mai fi căznit doamna premier să pronunțe numele pîrdalnicului de virus? Ce ordonanțe ar mai fi inventat un Darius Vâlcov sau un Eugen Orlando Teodorovici? Unde ar fi ajuns fondurile de rezervă? Ce interdicții ar mai fi încercat Guvernul să impună presei? S-ar fi anulat toate procesele? S‑ar fi dat drumul tuturor deținuților pe motiv de pericol epidemiologic, după modelul iranian?

Nu spun că acum putem sta complet liniștiți. Dar o luptă împotriva pandemiei coordonată de amintitele personaje ar fi fost asemenea unui jaf în casa unui muribund conștient. Ceva prea greu de îndurat.

Sau poate că, asemenea prințului Prospero din povestirea lui Poe, Dragnea și ai lui s-ar fi izolat într-o mănăstire încuiată, cu toate lingourile, tablourile și aurul țării proaspăt recuperat din seifurile de la Londra, să chefuiască fericiți, departe de molimă și de zbuciumul poporului? Îmi fac iluzia că unii dintre cei care-s acum la putere or fi citit cîndva „Masca Morții Roșii“ și au întrucîtva în minte și care poate fi sfîrșitul unei asemenea strategii.